Hotararea CEDO in Cauza Mihuta impotriva Romaniei

(Cererea nr. 13.275/03)
In Cauza Mihuta impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall,
presedinte, Corneliu Birsan, Boštjan M. Zupanèiè, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecatori,
si Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 10 martie 2009,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 13.275/03) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Nicusor Mihuta (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 4 martie 2003 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 3 ianuarie 2008, presedintele Sectiei a treia a decis sa comunice cererea Guvernului. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din Conventie, acesta a mai decis sa se analizeze in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.

In Fapt

I. Circumstantele cauzei
4. Reclamantul s-a nascut in anul 1965 si locuieste in Tarragona (Spania).
5. La data de 19 martie 2002, reclamantul a fost arestat, la ordinul procurorului de la Parchetul de pe langa Tribunalul Hunedoara, sub invinuirea ca ar fi folosit ilegal calitatea de erou al Revolutiei din Decembrie 1989 pentru a obtine avantaje fiscale. Arestarea sa preventiva a fost prelungita de tribunal la fiecare 30 de zile.
6. La data de 1 iulie 2002, prin rechizitoriul parchetului, reclamantul si alti inculpati, printre care si S.I., au fost trimisi in judecata. Printr-o incheiere de sedinta pronuntata in aceeasi zi, Judecatoria Deva a dispus mentinerea masurii arestarii preventive fata de inculpati pana la data de 29 iulie 2002, intemeindu-se pe art. 300 din Codul de procedura penala (CPP).
7. In sedinta din data de 29 iulie 2002, reclamantul a cerut amanarea judecatii pentru a-si angaja un avocat. Incuviintandu-I cererea si tinand cont de concluziile parchetului, instanta de fond a mentinut masura arestarii preventive a coinculpatilor in temeiul art. 300 din CPP.
8. La 26 august si 9 septembrie 2002 judecatoria a mentinut arestarea preventiva a reclamantului si a lui S.I., in temeiul art. 300 din CPP, avand in vedere cererile de amanare ale parchetului si alte altor coinculpati si pentru a putea delibera pe fond asupra exceptiilor ridicate.
9. In sedinta din data de 23 septembrie 2002, reclamantul a aratat ca instanta nu putea sa mentina masura arestarii preventive, ci putea numai sa o prelungeasca printr-o decizie motivata in temeiul art. 155 si urmatoarele din CPP. Acesta a solicitat punerea sa in libertate. Printr-o incheiere de sedinta pronuntata in aceeasi zi, judecatoria a statuat ca instanta putea mentine, in camera de consiliu, masura arestarii preventive si ca reclamantul putea contesta aceasta masura odata cu sentinta pronuntata pe fondul cauzei. Judecatoria i-a respins cererea de punere in libertate si a mentinut arestarea preventiva cu motivarea ca punerea in libertate a reclamantului prezenta un pericol pentru ordinea publica si ca gradul de complexitate a cauzei putea determina partile interesate sa „influenteze actele
si probele” ce trebuiau prezentate in fata instantei.
10. La data de 7 octombrie 2002, reclamantul a solicitat revocarea masurii arestarii preventive motivand prin aceea ca aceasta masura nu putea fi mentinuta, ci prelungita, si ca, in orice caz, mentinerea masurii nu fusese motivata. Judecatoria a mentinut aceasta masura, indicand art. 300 din CPP.
11. In sedintele din 21 octombrie, 4 noiembrie si 2 decembrie 2002, judecatoria a respins cererile reclamantului de revocare a masurii arestarii preventive sau de inlocuire a acestei masuri cu interdictia de a parasi localitatea. Instanta a confirmat totodata arestarea preventiva a inculpatilor, aratand ca „motivele initiale care o justificau nu s-au schimbat, ca faptele imputate erau grave si ca pedeapsa prevazuta de lege era aspra”.
12. La 16 decembrie 2002 si 13 ianuarie 2003 judecatoria a mentinut arestarea preventiva a reclamantului si a lui S.I., facand referire la temeiul legal al arestarii.
13. Prin sentinta din data de 10 februarie 2003, judecatoria l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsa de 3 ani de inchisoare, retinand ca probele depuse la dosar confirmau ca partea interesata isi procurase si utilizase un certificat de participant la Revolutie pentru a putea inmatricula autoturisme fara a plati taxele de import.
14. Reclamantul a introdus apel, aratand, pe langa motivele ce tineau de fondul cauzei, ca judecatoria nu motivase necesitatea de a mentine arestarea sa preventiva si ca aceasta confirmase masura respectiva, desi legislatia nationala impunea o hotarare de prelungire. Prin decizia din data de 24 iunie 2003, Tribunalul Hunedoara, care a reanalizat elementele din dosar, a confirmat sentinta pronuntata in prima instanta, fara a analiza sustinerile reclamantului cu privire la arestarea preventiva.
15. Recursul introdus de parti a fost si el respins de Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia definitiva din data de 17 februarie 2005.
16. La data de 20 februarie 2004, in timpul procedurii de recurs, reclamantul a fost pus in libertate in temeiul unei incheieri de sedinta a curtii de apel din data de 19 februarie 2004.

II. Dreptul intern pertinent
17. Prevederile relevante din Constitutie si din Codul de procedura penala, astfel cum erau in vigoare la data faptelor, sunt descrise in cauzele Konolos impotriva Romaniei (nr. 26.600/02, 7 februarie 2008, §§ 19 si 24), Samoila si Cionca impotriva Romaniei (nr. 33.065/03, 4 martie 2008, §§ 36—40) si Calmanovici impotriva Romaniei (nr. 42.250/02, § 40, 1 iulie 2008).
18. De la modificarea sa prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedura penala si a unor legi speciale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, Codul de procedura penala (CPP) prevede in mod expres obligatia ca instantele sa verifice cu regularitate si pe toata durata procedurii legalitatea si temeinicia arestarii preventive. In plus, este prevazut un recurs imediat impotriva unei incheieri prin care se dispune mentinerea unei masuri provizorii, dupa trimiterea in judecata.

In Drept

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 5 § 3 din Conventie 19. Invocand art. 5 § 3 din Conventie, reclamantul se plange de durata arestarii sale preventive si de lipsa de justificare a mentinerii acestei masuri de catre instantele interne, cu incalcarea art. 5 § 3 din Conventie, care prevede urmatoarele in partea sa relevanta:
„Orice persoana arestata sau detinuta, in conditiile prevazute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecata intr-un termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonata unei garantii privind prezenta persoanei in cauza la audiere.”

A. Asupra admisibilitatii
20. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Pe de alta parte, Curtea mai constata ca nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului
1. Argumentele partilor
21. Reclamantul subliniaza ca a fost tinut in arest preventiv de la data de 19 martie 2002 pana la data de 19 februarie 2004, cand Curtea de Apel Alba Iulia a dispus punerea sa in libertate. De asemenea, el observa ca, in contradictie cu prevederile art. 20 si art. 23 § 4 din Constitutie, instantele nationale au omis sa motiveze necesitatea de a mentine masura arestarii preventive si pericolul pentru ordinea publica pe care l-ar fi reprezentat punerea sa in libertate. De asemenea, el considera ca necesitatea de a prelungi aceasta masura nu era justificata de comportamentul sau.
22. Facand referire la jurisprudenta Curtii in materie, Guvernul considera ca arestarea preventiva a reclamantului a luat sfarsit in momentul condamnarii sale in prima instanta, la data de 10 februarie 2003, de catre Judecatoria Deva. Astfel,
masura a durat 10 luni si 3 saptamani. In opinia sa, aceasta durata nu este exagerata. De asemenea, Guvernul observa ca hotararile de prelungire a arestarii preventive au fost amplu motivate de instanta, luand in considerare argumentele partilor.

2. Aprecierea Curtii
a) Perioada care trebuie luata in considerare
23. Curtea reaminteste ca perioada acoperita de art. 5 § 1 c) din Conventie se incheie in general la data la care se statueaza asupra temeiniciei acuzatiei aduse impotriva partii interesate, chiar daca acest lucru ar avea loc numai in prima instanta (Kud³a impotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, § 104, CEDO 2000-XI, si Lavents impotriva Letoniei, nr. 58.442/00, § 66, 28 noiembrie 2002). In ceea ce priveste perioada care trebuie luata in considerare din perspectiva art. 5 § 3 din Conventie, Curtea reaminteste ca ea este aceeasi ca si pentru art. 5 § 1 c) [Svipsta impotriva Letoniei, nr. 66.820/01, § 107, CEDO 2006- III (extrase)].
24. Curtea constata inca de la inceput ca, in cauza de fata, perioada vizata de art. 5 § 3 a inceput la data de 19 martie 2002, data arestarii reclamantului. In ceea ce priveste durata arestarii preventive, ea s-a incheiat odata cu sentinta de condamnare pronuntata de Judecatoria Deva la data de 10 februarie 2003.
Aceasta perioada a durat, prin urmare, 10 luni, 3 saptamani si o zi. Curtea considera ca aceasta durata este suficient de lunga pentru a putea ridica probleme din perspectiva art. 5 § 3 (Sarban impotriva Moldovei, nr. 3.456/05, §§ 8—24, 4 octombrie 2005, si Castravet impotriva Moldovei, nr. 23.393/05, §§ 7—14,
13 martie 2007).
b) Justificarea arestarii preventive
25. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenta sa si care determina caracterul rezonabil al arestarii, in sensul art. 5 § 3 din Conventie (vezi, de exemplu, Labita impotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, § 152, CEDO 2000-IV, Calmanovici impotriva Romaniei, nr. 42.250/02, §§ 90—94, 1 iulie 2008, si jurisprudenta citata in acestea).
26. Curtea reaminteste si ca art. 5 § 3 din Conventie impune necesitatea ca orice perioada de arest preventiv, indiferent cat de scurta ar fi ea, sa fie justificata intr-un mod convingator de catre autoritati (vezi Shishkov impotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-I; Belchev impotriva Bulgariei, nr. 39.270/98, § 82, 8 aprilie 2004, si Sarban, mentionata mai sus, § 97). hotarare motivata convinge partile cu privire la faptul ca argumentele lor au fost avute in vedere (Sarban, mentionata mai sus, § 98).
27. Curtea observa ca instantele nationale au confirmat periodic arestarea preventiva a reclamantului si a unui alt inculpat. Curtea constata, in primul rand, ca, de la 1 iulie pana la 23 septembrie 2002, instantele nationale au prelungit aceasta masura fara a analiza argumentele reclamantului si fara nicio motivare.
28. Curtea observa ca, la aceasta din urma data, judecatoria a justificat arestarea preventiva prin complexitatea cauzei, prin faptul ca punerea in libertate a reclamantului ar fi reprezentat un pericol pentru ordinea publica si prin posibilitatea ca acesta sa influenteze probele ce trebuiau prezentate in cauza. Curtea constata caracterul prea succint si abstract al motivarii acestei hotarari, care s-a limitat la a mentiona anumite criterii prevazute de lege, dar care omitea sa specifice modul in care aceste criterii se aplicau in cazul reclamantului (Calmanovici, mentionata mai sus, §§ 97—98).
29. Desigur, necesitatea de a pastra ordinea publica si de a asigura o buna desfasurare a anchetei a fost deja recunoscuta de Curte ca motiv ce poate justifica continuarea unei privari de libertate (Letellier impotriva Frantei, hotararea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 19, § 39, si, mutatis mutandis, Garycki impotriva Poloniei, nr. 14.348/02, § 48, 6 februarie 2007). Cu toate acestea, in speta, judecatoria nu a oferit nicio explicatie pentru a justifica cum ar fi putut punerea in libertate a reclamantului sa aiba un impact negativ asupra societatii sau cum ar fi impiedicat ancheta. Mai mult, justificarea detentiei nu se raporta la situatia concreta a fiecareia dintre partile interesate, vizand in mod general persoanele cercetate in cadrul procedurii (Calmanovici, mentionata mai sus, § 100, si mutatis mutandis, Dolgova impotriva Rusiei, nr. 11.886/05, § 49,
2 martie 2006).
30. Curtea mai constata ca instanta a mentinut arestarea prin formule identice, pentru a nu spune stereotipe, repetand de-a lungul timpului aceleasi criterii, pe baza aceleiasi formule. Or, o astfel de justificare nu este conforma cu cerintele art. 5 § 3 din Conventie (Mansur impotriva Turciei, hotararea din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-B, p. 50, § 55, si Svipsta, mentionata mai sus, § 109).
31. Pe de alta parte, Curtea reaminteste ca art. 5 § 3 din Conventie le impune instantelor nationale, atunci cand sunt confruntate cu necesitatea de a prelungi o masura de arestare preventiva, sa ia in considerare masurile alternative prevazute de legislatia nationala. Intr-adevar, articolul citat mai sus garanteaza nu numai „dreptul de a fi judecat intr-un termen rezonabil”, ci prevede si ca punerea in libertate poate fi subordonata unei garantii ce asigura prezentarea partii interesate la termenul de judecata (Jab³oñski impotriva Poloniei, nr. 33.492/96, § 83, 21 decembrie 2000, si Patsouria impotriva Georgiei, nr. 30.779/04, §§ 75—76, 6 noiembrie 2007). Or, in cauza de fata, instantele nationale, desi sesizate cu o astfel de cerere, nu au precizat motivele pentru care o astfel de masura alternativa nu ar fi fost pertinenta.
32. Avand in vedere considerentele de mai sus, Curtea apreciaza ca, nemotivand suficient respingerile cererilor de punere in libertate ale reclamantului si neluand in considerare posibilitatea luarii unor masuri alternative, autoritatile nu au oferit
motive „pertinente si suficiente” pentru a justifica necesitatea de a-l mentine in arest preventiv pe perioada in discutie. De aceea, Curtea apreciaza ca nu mai este necesar sa se stabileasca in ce masura autoritatile competente au contribuit cu o „diligenta speciala” la continuitatea procedurii (Dolgova, mentionata mai sus, § 50 in fine).
Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 5 § 3 din Conventie.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 5 § 4 din Conventie
33. Reclamantul considera ca faptul ca, de la data de 1 iulie si pana la data de 2 decembrie 2002, judecatoria a dispus „mentinerea” arestarii sale preventive l-a lipsit de orice posibilitate de a determina controlul legalitatii mentinerii sale in arest, cu incalcarea art. 5 § 4 din Conventie, care prevede urmatoarele:
„Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detinere are dreptul sa introduca un recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detinerea este ilegala.”

A. Asupra admisibilitatii
34. Curtea constata ca arestarea preventiva a reclamantului a fost mentinuta succesiv de la data de 1 iulie 2002 pana la data de 10 februarie 2003 si ca reclamantul se plange de imposibilitatea de a contesta aceste incheieri de sedinta in fata instantelor nationale. Cu toate acestea, Curtea observa ca reclamantul nu a sesizat Curtea cu acest capat de cerere decat la data de 4 martie 2003. Prin urmare, ea considera ca, in ceea ce priveste incheierile de sedinta pronuntate inainte de data de 4 septembrie 2002, termenul de 6 luni impus de art. 35 din Conventie nu a fost respectat. Rezulta ca aceasta parte a capatului de cerere este tardiva si trebuie respinsa in aplicarea art. 35 §§ 1 si 4 din Conventie.
35. Curtea constata ca, in ceea ce priveste incheierile de sedinta pronuntate incepand cu data de 4 septembrie 2002,acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Pe de alta parte, constata ca acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului
1. Argumentele partilor
36. Reclamantul subliniaza ca a contestat incheierile de sedinta ce dispuneau plasarea si mentinerea sa in arest preventiv, conform dreptului intern.
37. Citand jurisprudenta Curtii in materie, Guvernul reaminteste ca art. 5 § 4 din Conventie se multumeste cu existenta unui control judiciar al prelungirii masurii arestarii preventive si nu obliga statele contractante sa instaureze un dublu grad de jurisdictie pentru examinarea cererilor de prelungire a arestarii preventive. In opinia sa, in speta, dreptul reclamantului garantat de art. 5 § 4 citat mai sus a fost respectat prin existenta mai multor verificari ale legalitatii si temeiniciei masurii arestarii preventive, verificari ce au avut loc in scurt timp in fata insantelor nationale. Guvernul mai observa ca, astfel cum a precizat Judecatoria Deva in sentinta sa din data de 23 septembrie 2002, incheierile de sedinta ce dispuneau mentinerea masurii arestarii preventive puteau fi contestate deodata cu sentinta pronuntata pe fondul cauzei.

2. Aprecierea Curtii
a) Principii generale stabilite de jurisprudenta Curtii
38. Curtea reaminteste ca art. 5 § 4 nu garanteaza niciun drept, ca atare, la un recurs impotriva hotararilor ce dispun sau ce prelungesc o masura de detentie. Cu toate acestea, un stat care se doteaza cu un astfel de sistem trebuie, in principiu, sa le acorde detinutilor aceleasi garantii in apel ca si in prima instanta (Toth impotriva Austriei, hotararea din 12 decembrie 1991, seria A nr. 224, p. 23, § 84). Aceasta cale de atac ii ofera partii interesate garantii suplimentare privind evaluarea necesitatii de a se prelungi arestarea preventiva [Van Thuil impotriva Olandei (dec.), nr. 20.510/02, 9 decembrie 2004] si trebuie sa duca, in scurt timp, la o hotarare judecatoreasca prin care sa se puna capat arestarii, daca aceasta se dovedeste a fi ilegala (Baranowski impotriva Poloniei, nr. 28.358/95, § 68, CEDO 2000-III).
39. La fel ca orice alta prevedere a Conventiei si a protocoalelor sale, art. 5 § 4 trebuie sa se interpreteze astfel incat drepturile pe care le consacra sa nu fie teoretice si iluzorii, ci concrete si efective (vezi, printre altele, Artico impotriva Italiei, hotararea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pp. 15—16, § 33, si Schöps impotriva Germaniei, nr. 25.116/94, § 47, CEDO 2001-I).
40. Prima garantie fundamentala care se desprinde in mod natural din art. 5 § 4 din Conventie este dreptul de a-ti fi analizata efectiv cererea de judecatorul sesizat cu un recurs impotriva unei masuri de detentie. Desigur, aceasta prevedere nu obliga magistratul sa studieze in profunzime fiecare dintre argumentele avansate de recurent. Totusi, garantiile pe care le consacra ar fi golite de sens daca judecatorul ar putea omite sa ia in considerare fapte concrete invocate de detinut si susceptibile sa arunce o umbra de indoiala peste „legalitatea” privarii de libertate (Nikolova impotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, § 61, CEDO 1999-II).

b) Aplicarea principiilor de mai sus in cauza de fata
41. In ceea ce priveste argumentul Guvernului, bazat pe lipsa dreptului de a formula recurs impotriva acestor hotarari, Curte observa, cu titlu preliminar, ca Guvernul insusi, reluand argumentele Judecatoriei Deva expuse in sentinta sa din data de 23 septembrie 2002, indica faptul ca reclamantului ii era permis sa conteste incheierile de sedinta litigioase deodata cu sentinta pronuntata pe fondul cauzei. Prin urmare, sistemul juridic national prevedea un recurs.
42. Curtea mai constata ca prin incheierile de sedinta din 23 septembrie, 21 octombrie, 4 noiembrie si 2 decembrie 2002 s-a mentinut masura arestarii preventive, respingandu-se, in acelasi timp, cererile de eliberare ale reclamantului. Or, analizand chestiuni similare cu cele ale cauzei de fata, Curtea a constatat deja ca incertitudinea jurisprudentiala care caracteriza la data evenimentelor respingerea unei cereri de eliberare nu le putea cauza prejudiciu reclamantilor sub aspectul refuzului dreptului insusi de a formula recurs impotriva incheierilor prin care li se resping cererile de eliberare (vezi Samoila si Cionca, mentionata mai sus, §§ 40 si 74).
43. Pe de alta parte, Curtea constata ca, dupa trimiterea in judecata a cauzei, hotararile prin care se dispunea mentinerea reclamantului in arest preventiv nu erau suficient motivate sau erau lipsite de orice motivare (vezi paragrafele 25—34 de mai sus). Aceste hotarari nu puteau asadar sa fie considerate compatibile cu cerintele unui control judiciar efectiv al legalitatii arestarii in cauza.
44. In plus, Curtea observa ca, desi reclamantul a exercitat recursul indicat de judecatorie (vezi paragrafele 9 si 14 de mai sus), tribunalul nu i-a analizat motivele referitoare la nelegalitatea arestarii sale preventive. Or, o astfel de analiza se impunea cu atat mai mult cu cat instanta care a dispus mentinerea masurii nu si-a motivat hotararile si nu a analizat argumentele reclamantului referitoare la lipsa de justificare a unei astfel de masuri (Svipsta, mentionata mai sus, §§ 130— 134, si, a contrario, Van Thuil, mentionata mai sus).
45. In continuare, Curtea trebuie sa analizeze daca acest din urma recurs putea duce, pe termen scurt, la o hotarare judecatoreasca prin care sa se puna capat arestarii daca aceasta s-ar fi dovedit nelegala (Baranowski, mentionata mai sus, § 68). In acest sens, Curtea observa ca recursul impotriva hotararilor in cauza era legat de judecarea pe fond si ca hotararea instantei de apel nu a intervenit decat dupa circa 4 luni si doua saptamani de la incetarea situatiei litigioase, cand reclamantul era detinut dupa condamnare (Konolos impotriva Romaniei, nr. 26.600/02, § 36, 7 februarie 2008).
46. In fine, Curtea ia nota de modificarile legislative aduse de Legea nr. 281/2003 Codului de procedura penala, care prevede in mod expres un recurs imediat impotriva unei hotarari ce dispune mentinerea unei masuri provizorii dupa trimiterea in judecata a unui acuzat.
47. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea constata ca reclamantul nu a beneficiat de un recurs in fata unei instante, in conformitate cu cerintele art. 5 § 4 din Conventie.
Prin urmare, a avut loc incalcarea acestei prevederi.

III. Asupra celorlalte pretinse incalcari
48. Reclamantul se plange de arestarea sa preventiva prin decizia procurorului si de faptul ca nu a fost trimis imediat in fata unei instante, cu incalcarea art. 5 § 3 din Conventie. Invocand art. 6 § 1 din Conventie, el se plange de inechitatea procedurii penale pornite impotriva sa si de durata acesteia, pe care o considera exagerata. In observatiile sale din data de 4 iulie 2008, reclamantul afirma ca nu a putut obtine audierea martorului apararii, I.R. Prin scrisoarea din data de 19 noiembrie 2007, el se plange de tratamentele inumane la care sustine ca ar fi fost supus in momentul arestarii sale si pe durata detentiei sale.
49. Curtea constata ca reclamantul a fost arestat preventiv la data de 19 martie 2002 si ca, asa cum reiese din dosar, a fost prezentat cu 30 de zile mai tarziu in fata unui magistrat abilitat sa exercite functii judiciare in vederea analizarii legalitatii arestarii sale. Or, in masura in care reclamantul a sesizat Curtea cu acest capat de cerere la data de 4 martie 2003, capatul sau de cerere este tardiv [Mujea impotriva Romaniei (dec.), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002].
50. In ceea ce priveste sustinerile reclamantului cu privire la inechitatea procedurii penale, Curtea observa ca, din totalitatea elementelor aflate la dispozitia sa, rezulta ca ele nu sunt intemeiate. Ea reaminteste ca, in principiu, instantelor nationale le revine obligatia de a aprecia elementele culese de ele si relevanta celor a caror prezentare o doresc acuzatii (Barberà, Messegué si Jabardo impotriva Spaniei din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 31, § 68). Din hotararile instantelor interne rezulta ca reclamantul a beneficiat de o procedura publica si contradictorie si ca temeiul condamnarii sale consta intr-o serie de elemente de proba. In ceea ce priveste capatul de cerere referitor la imposibilitatea de a obtine interogarea martorului I.R., trebuie mentionat ca el a fost introdus tardiv in fata Curtii.
51. Curtea mai observa ca procedura penala indreptata impotriva reclamantului a inceput la data de 19 martie 2002 si a luat sfarsit la data de 17 februarie 2005. Ea a durat aproximativ 2 ani si 11 luni pentru 3 grade de jurisdictie. Or, conform jurisprudentei Curtii in materie (Reiner si altii impotriva Romaniei, nr. 1.505/02, § 60, 27 septembrie 2007) si avand in vedere probele depuse la dosar, aceasta durata nu pare sa fie excesiva.
52. Curtea observa ca plangerea privind tratamentele inumane aplicate reclamantului nu este sustinuta, avand invedere ca nu a fost prezentat niciun inceput de proba (vezi, mutatis mutandis, Klaas impotriva Germaniei, 22 septembrie 1993, § 30, seria A nr. 269). Pe de alta parte, din dosar nu reiese ca reclamantul ar fi sesizat instantele nationale cu o plangere penala impotriva pretinsului agresor.
53. Rezulta ca aceste capete de cerere sunt fie tardive, fie vadit neintemeiate si trebuie respinse facand aplicarea art. 35 §§ 3 si 4 din Conventie.

IV. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
54. Conform art. 41 din Conventie:
„Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

A. Prejudiciu
55. Reclamantul solicita suma de 500.000 euro (EUR) pentru daunele materiale si morale suferite din cauza arestarii sale preventive.
56. Guvernul considera ca, in masura in care cererea vizeaza in principal art. 5 §§ 3 si 4 din Conventie, reclamantul nu poate solicita reparatia unui prejudiciu material. In ceea ce priveste prejudiciul moral, el considera ca suma solicitata este excesiva si ca o eventuala constatare a incalcarii ar putea constitui, in sine, o reparatie suficienta a prejudiciului moral pe care reclamantul pretinde ca l-a suferit.
57. Curtea constata ca singura baza ce trebuie retinuta pentru acordarea unei reparatii echitabile consta, in speta, in incalcarea art. 5 §§ 3 si 4. In ceea ce priveste prejudiciul material, ea observa ca reclamantul nu l-a exprimat in cifre si ca nu exista nicio legatura de cauzalitate intre faptele care au determinat-o sa constate incalcarea Conventiei si prejudiciul material pentru care reclamantul solicita despagubirea. Prin urmare, ea respinge aceasta cerere.
58. Curtea considera totusi ca reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil. Statuand in echitate, astfel cum prevede art. 41 din Conventie, ea ii acorda suma de 3.000 EUR, cu titlu de daune morale.

B. Cheltuieli de judecata
59. Reclamantul solicita rambursarea cheltuielilor de judecata, insa fara a preciza cuantumul lor, pe care il lasa la aprecierea Curtii. El ataseaza la dosar chitante in valoare aproximativa de 150 EUR, reprezentand cheltuieli cu traduceri si curierat in relatia cu Curtea, precum si cheltuieli angajate in timpul unei proceduri penale diferite de cea relevanta in speta.
60. Guvernul observa ca reclamantul nu si-a cuantificat cererile si ca documentele justificative prezentate in fata Curtii nu au o legatura directa cu cauza de fata.
61. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care li s-a stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil al cuantumului lor. In speta, tinand cont de elementele aflate in posesia sa si de criteriile mentionate mai sus, Curtea considera rezonabila suma de 150 EUR drept cheltuieli de judecata, pe care i-o acorda reclamantului.

C. Dobanzi moratorii
62. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

Pentru aceste motive,
In unanimitate,
Curtea
1. declara cererea admisibila in ceea ce priveste capetele de cerere intemeiate pe art. 5 §§ 3 si 4 din Conventie, acesta din urma in ceea ce priveste mentinerea reclamantului in stare de arest preventiv dupa data de 4 septembrie 2002, si inadmisibila in rest;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 5 § 3 din Conventie;
3. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 5 § 4 din Conventie;
4. hotaraste:
a) ca statul parat sa ii plateasca reclamantului, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, conform art. 44 § 2 din Conventie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro), cu titlu de daune morale, si 150 EUR (una suta cincizeci euro), cu titlu de cheltuieli de judecata;
b) ca sumele respective sa fie convertite in moneda statului parat la cursul de schimb valabil la data platii si la acestea sa se adauge orice suma ce ar putea fi datorata drept impozit;
c) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparatie echitabila in rest.
Intocmita in limba franceza, ulterior fiind comunicata in scris la data de 31 martie 2009, facand aplicarea art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.

Josep Casadevall,
presedinte
Santiago Quesada,
grefier