Iorgulescu vs. Romania

Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a respins ca inadmisibilã cererea formulatã de Cãlin-Rãzvan Iorgulescu împotriva României, prin care acesta se plângea de încãlcarea dreptului la un proces echitabil ºi a dreptului de proprietate, protejate prin articolul 6 din Convenþia Europeanã, respectiv articolul 1 din Primul Protocol Adiþional la Convenþie.

Reclamantul s-a adresat CEDO dupã ce instanþele naþionale române i-au respins cererea de restituire în naturã a unei pãrþi dintr-un imobil situat în Ploieºti, dupã ce, în temeiul Legii nr. 112/1995 reclamantului îi fusese restituitã, prin decizie a Comisiei judeþene Prahova de aplicare a Legii 112, cea mai mare parte a imobilului, pentru restul fiindu-i acordate despãgubiri.

În 1996, Cãlin-Rãzvan Iorgulescu solicitase instanþelor naþionale sã constate cã imobilul respectiv constituia o singurã unitate locativã ºi, prin urmare, era îndreptãþit la restituirea sa în naturã în întregime. Aceastã cerere i-a fost respinsã prin hotãrâre definitivã în anul 1998. În continuare, reclamantul a formulat o acþiune în revendicarea pãrþii respective a imobilului, respinsã la rândul sãu de instanþã, întrucât în speþã era aplicabilã legea specialã (Legea nr. 112/1995), iar nu calea de drept comun a acþiunii în revendicare. De asemenea, o nouã cerere îndreptatã, în 1999, împotriva Comisiei Judeþene Prahova de aplicare a Legii 112, a fost respinsã ca tardivã de instanþele naþionale.

Faþã de aceastã situaþie, Curtea de la Strasbourg a constatat cã cererea reclamantului a fost în parte formulatã tardiv (în ceea ce priveºte procedura împotriva Comisiei Judeþene Prahova, finalizatã în 1998).

În ceea ce priveºte celelalte douã proceduri urmate de reclamant în faþa instanþelor naþionale, Curtea Europeanã a constatat cã aprecierea instanþelor române a fost corectã atunci când au respins cele douã acþiuni, constând, în primul caz, cã legea specialã (Legea 112/1995) era aplicabilã, iar nu cea generalã referitoare la acþiunea în revendicare, ºi, în al doilea caz, cã exista autoritate de lucru judecat. În acest mod, instanþele interne au urmãrit asigurarea siguranþei raporturilor juridice.

Totodatã, Curtea a reþinut cã în cadrul primei proceduri, finalizate în 1998, instanþa a analizat toate elementele dosarului, inclusiv expertiza imobilului, în vederea pronunþãrii hotãrârii sale. În consecinþã, Curtea de la Strasbourg a respins capãtul de cerere referitor la încãlcarea dreptului la un proces echitabil, protejat prin articolul 6 din Convenþie.

De asemenea, Curtea Europeanã a respins cererea reclamantului referitoare la pretinsa încãlcare a dreptului de proprietate (art. 1 din Protocolul 1 la Convenþia Europeanã). Astfel, Curtea a constatat cã reclamantul nu avea un drept de proprietate protejat prin Convenþia Europeanã ºi cã suma acordatã de autoritãþile naþionale cu titlu de despãgubiri pentru partea nerestituitã din imobil a fost suficientã, având în vedere valoarea de piaþã a imobilului, plafonul instituit prin Legea 112 ºi jurisprudenþa Curþii, conform cãreia art. 1 din Protocolul 1 la Convenþia Europeanã nu garanteazã în toate cazurile dreptul la o compensaþie integralã.