Ideea de baza care se desprinde din Conventia nr. 177/1996 privind munca la domiciliu, adoptata de Organizatia Internationala a Muncii[1] este ca aceasta vizeaza doar o forma de organizare sau/si de realizare a muncii la domiciliul salariatului sau in alte locatii alese de acesta in cadrul unei relatii de munca.
Asadar, ea poate face doar obiectul unui contract individual de munca la domiciliu si nu a unei clauze de munca la domiciliu intr-un contract „standard”. Distinctia se bazeaza pe conditia desprinsa din reglementarea internationala care caracterizeaza prestarea muncii ca fiind regulata. Intelegem astfel ca munca trebuie sa fie prestata la domiciliu salariatului sau in alte locuri alese de el majoritatea zilelor din saptamana.
Codul muncii romanesc, in Titlul II - “Contractul individual de munca”, Capitolul IX, intitulat “Munca la domiciliu”, vizeaza
2 in mod clar in art. 105-107 contractul individual de munca la domiciliu. Totusi, in economia reglementarii, legiuitorul a considerat util sa se refere numai la definitia salariatului cu munca la domiciliu ca fiind acela care indeplineste, la domiciliul lui, atributiile specifice functiei pe care o detine (art. 105 alin. 1).
Chiar si aceste prevederi nu sunt adecvate. De aceea, propunem, de lege ferenda, ca acestea sa fie completate, dupa modelul legislatiei diverselor state cu:
-posibilitatea participarii familiei salariatului sau unui auxiliar la realizarea muncii;
-extinderea posibilitatii prestarii muncii nu numai la domiciliu, ci si in orice alt loc ales de salariat, cu conditia sa nu apartina angajatorului.
In prezent, lipsa unei asemenea ultime reglementari, oricat s-ar dori substituita de interpretarile „dilatorii” din literatura juridica este, totusi, „lipsita de suport stiintific real”, textul legal in cauza fiind “restrictiv”
3, chiar daca, asa cum am subliniat
4, ar fi absurd sa consideram ca, practic, salariatul cu munca la domiciliu este tintuit de acesta, in conditiile in care, potrivit art. 106 lit. b) din Codul muncii, se permite controlul muncii doar in cadrul unui program stabilit prin negociere si nu oricand.
In consens cu aceste idei, propunem, de lege ferenda, sa se introduca, totodata, un articol in Codul muncii, art. 1051 care sa fie alcatuit, dupa regulile normelor de tehnica legislativa, din trei alineate, dupa cum urmeaza:
- Alineatul 1 sa cuprinda definitia contractului individual de munca la domiciliu: Contractului individual de munca la domiciliu este acel contract individual de munca cu caracter special, in temeiul caruia un salariat se obliga sa exercite, in mod regulat, atributiile specifice functiei pe care o detine la domiciliul sau ori in alt loc ales de el, cu exceptia celor care apartin angajatorului, care, la randul sau, se obliga sa plateasca remuneratia, denumita salariu si sa asigure conditii adecvate desfasurarii activitatii, mentinerii sanatatii si securitatii in munca;
- Alineatul 2 sa precizeze: Prin expresia „in mod regulat” se va intelege majoritatea zilelor din saptamana sau prestarea activitatii preponderent in raport cu norma de munca.
- Alineatul 3 sa reglementeze posibilitatea ca salariatul sa se prezinte ocazional la sediul angajatorului in vederea combaterii fenomenului izolarii de colectiv: Angajatorul este obligat sa ia masuri de prevenire a izolarii salariatului cu munca la domiciliu prin rechemari periodice la sediul sau; frecventa acestora se va negocia prin contractului individual de munca la domiciliu.
__
1A se vedea pentru detalii http://www.un.ro/ilo/2/CONVENTIA%20177.doc
2A se vedea in acest sens Alexandru Ticlea, Tratat de dreptul muncii, Editia a IV-a, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2010, p. 421.
3Ion Traian Stefanescu, Tratat teoretic si practic de drept al muncii, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2010, p. 303.
4Ana Cioriciu Stefanescu, Conditiile speciale privind incheierea contractului de munca la domiciliu – elemente de drept comparat, in Revista romana de dreptul muncii nr. 2/2008, p. 32.