Cand recunoasterea devine drog

Desigur, felul in care acordam recunoastere si feedback este important. Desi ne dorim mult sa le oferim corect, uneori nu reusim si trebuie sa invatam permanent cum sa o facem inca si mai bine. Alteori, recunoasterea si feedback-ul pur si simplu nu sunt suficiente – exista zeci de alti motivatori care-si spun cuvantul si de care nu trebuie sa uitam. Pe de alta parte, in raport cu un anume fel de om – indiferent cat de bine stim sa oferim recunoastere, rezultatele nu vor dura. Fara ca asta sa insemne ca gresim undeva.

Acel fel de om despre care vreau sa vorbesc are un ego fragil, hipersensibil la “recunoastere” (a se citi mai degraba flaterie). Neincrezator in sine, poseda un insatiabil apetit pentru semne care sa-i indice ca este o persoana importanta, valoroasa. Fara o doza de asa ceva, cade rapid in indoiala de sine. Indoiala de sine doare, drept urmare va invata rapid sa caute activ doza necesara de stima-de-sine pe care exteriorul i-o poate “furniza”.

Pe masura ce trece timpul insa, ego-ul sau devine oarecum rezistent la un acelasi fel de recunoastere: are nevoie de ceva proaspat; va cauta astfel nu numai “doza”, ci si surse noi din care sa o primeasca. Alti oameni, alte organizatii. Face schimbarile cu bruschete, avand constienta faptului ca privitul inapoi si cantaritul obiectiv al situatiilor l-ar putea lipsi de “doza” atat de necesara.

Suspectez head-hunterii de o buna cunoastere a fenomenului!   Un head-hunter bun se bazeaza – si bine face – pe o atenta observatie si cunoastere a naturii umane. A nu se folosi de aceste observatii ar fi cel putin suspect. S-au cam dus vremurile pachetelor salariale substantial diferite: promisiunea unei “doze” de recunoastere mai consistente, cu sublinierea faptului ca potentialul real este insuficient recunoscut si ar merita cu mult mai mult, poate face o treaba cel putin la fel de buna.

“Te irosesti”, “piedestalul pe care te-as pune eu ar fi cu mult mai inalt, mai frumos, mai potrivit” – un mic cantec de fluier dupa care aproape oricine simte o tentatie, cat de mica, sa porneasca vrajit. Uneori chiar asa stau lucrurile, alteori nu. Felul de om despre care va povestesc azi nu va sta prea mult sa cantareasca veridicitatea “cantecului de fluier”: are nevoie de foarte putin timp pentru a decide sa urmeze tentatia; “doza” proaspata de recunoastere e acolo, la indemana.

Fenomenul il cunosc si-l folosesc instinctiv si oamenii din echipe: simt cu precizie ca au a face cu un astfel de sef si dau drumul rapid unei “doze” proaspete. Oare ati remarcat cat de usor se impun unii nou-veniti in echipe? Cat de repede urca in “ierarhia” atenttei de care se bucura din partea sefului devenind, peste noapte si aparent fara motive obiective, “sfatuitori de taina” si interlocutorii preferati? Cautati in discursul lor si veti gasi flateria. Nu este intotdeauna usor: cu putin talent, ea este bine camuflata in discursuri obiective si analitice din care insa nu lipsesc cuvintele-cheie atat de importante – cele care il fac sa vibreze pe omul nostru.

Fenomenul il cunosc si conducatorii de echipe: o sarcina mai anevoioasa sau un proiect mai dificil, vor fi usor “inghitite” de un angajat daca le administrezi impreuna cu “doza” de rigoare – ea are darul de a anestezia spiritul critic, de a anula toate obiectiile si de a construi rapid imaginea unui mic paradis. Din nefericire, micul paradis se poate sparge in mii de bucati si devine neinteresant, o data cu primul feedback sau de indata ce o noua “doza” proaspata isi face aparitia la orizont…

Remediul? O buna cunoastere de sine: atat pentru cei care se lasa dezamagiti de volatilitatea celorlalti (ajungand sa se intrebe unde au gresit), cat si pentru cei care – volatili fiind – sufera realmente din pricina deselor “intoarceri la realitate” de care au parte urmand fara ezitare cate un nou “cantec de fluier”.

Disclaimer: lucrurile nu stau intotdeauna asa: recunoasterea e de multe ori sincera, gasim de multe ori locuri si oameni care ne apreciaza la reala noastra valoare si ne “merita” mai mult decat am fost “meritati”. Important este sa invatam sa deosebim mirajele de realitate, stiind cu precizie cine suntem si incercand sa intelegem cat mai bine cine sunt cei cu care avem a face.
 

Articol aparut initial pe www.portalhr.ro. Puteti citi articolul original aici.