Scurt ghid pentru parintii care au uitat ce inseamna sa fii copil

Dand pagina dupa pagina am observat ca, desi erau trecute cateva paragrafe lungute cu privire la modul in care adultii trebuie sa se poarte cu cei mici, continutul acestora tinea mai mult de crearea unei forme, nu si a unui fond. Desi cred ca autorul a avut cele mai bune intentii, ce-ar fi daca altcineva ar scrie un ghid facil de citit, in care sa li se explice parintilor cum sa contureze fondul? Pentru ca, desi e adevarat ca regulile de politete conteaza si pot fi un sediment din care sa se intinda alte ramificatii importante in viata ulterioara de adult, ele nu sunt totul in existenta noastra pe Terra.

Ce conteaza cu adevarat?

Mult mai important este sa nu pierdem din vedere faptul ca n-ar trebui sa crestem niste copii oglinda a copilului ideal din 2015, care sa se achite onorabil de rolul de „copii cuminti, draguti, linistiti, maleabili si ascultatori”. Copiii sunt, la fel ca adultii, oameni cu temperamente si personalitati diferite, care nu incap in niste matrite.

E adevarat ca responsabilitatea formarii unui om este infinit mai mare in cadrul relatiei parinte – copil, dar de ce pretentiile sunt exagerat de ridicate cand e vorba despre o gagalice de om?

Ghidul parintelui-om

Revenind la ghidul care ar putea sa traseze fondul, mi-e clar ca acesta ar trebui tiparit in mai multe editii revazute si adaugite. O prima varianta ar fi una in care accentul sa fie pus pe libertate, bun-simt, respect, seriozitate si mult ras. Eu n-as vrea sa am niste copii care sa stie doar sa multumeasca ca la carte sau sa se ridice mereu la inaltimea unor etichete. N-as vrea sa fie incorsetati in actiuni generatoare de fapte de non-rusine, daca a asculta ocazional muzica putintel mai tare decat de obicei si a tropai viguros prin casa inseamna ca-ti faci parintii de rusine. Mi-as dori sa stie ca respectul pe care mami si tati il au fata de alti adulti este identic cu respectul pe care il au fata de ei, ca oricine merita sa i se intample ceva frumos in viata asta, ca esecul personal nu e un capat de tara si ca o familie fara rasete isi pierde muzica.

Si mi-as mai dori ceva. Ca atunci cand modelam cu cele mai gingase, dar precise gesturi lutul din care sunt creati copiii nostri sa ne modelam si pe noi insine.

Cand intarim increderea in puterile si in capacitatea lor permanenta de evolutie si de schimbare, sa sculptam aceleasi calitati si in interiorul nostru.

Cand le aratam ca a iubi pana la ultima picatura nu ne secatuieste, ci ne umple sufletul si mintea de batai interminabile de aripi de fluture, sa vedem ca acea cadenta ne anima si noua viata.

Iar cand le explicam faptul ca impartirea bunatatii cu mainile, cuvintele si privirea se poate face oricand si catre oricine, sa multiplicam fara sa stam pe ganduri poezia rostita, indiferent daca ni se intoarce macar 1% din bunatatea replicata.

Si-atunci vom sti ca oamenii pe care i-am crescut vor sti la randul lor sa creasca alti oameni, la fel de buni, frumosi, valorosi si veseli. La fel ca noi.