Hotarare CEDO in cauza Monory impotriva Romaniei si Ungariei

Hotarâre nr. 6 din 05/04/2005 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1055 din 26/11/2005 definitiva la 5 iulie 2005, în Cauza Monory împotriva României si Ungariei (Cererea nr. 71.099/01)

În Cauza Monory împotriva Ungariei si României*),
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a II-a), reunita într-o camera formata din: domnul J.-P Costa, presedinte, domnul A.B. Baka, domnul R. Turmen, domnul C. Bîrsan, domnul K. Jungwiert, domnul M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecatori, si doamna S. Dolle, grefier de sectie,
dupa deliberari în Camera de consiliu la 17 februarie 2004 si la 15 martie 2005, pronunta prezenta hotarâre, adoptata la aceasta ultima data.
___________
*) Prezenta traducere reproduce doar partile din hotarârea Curtii referitoare la România. Fragmentele referitoare la procedura împotriva Ungariei sunt marcate prin puncte de suspensie.

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla Cererea nr. 71.099/01 împotriva României si Ungariei, introdusa la Curte în temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia), de catre un cetatean ungar, dl Gyorgy Monory (reclamantul), la data de 23 noiembrie 2000.
2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna L. Farkas, avocat în Budapesta. Guvernul ungar a fost reprezentat de domnul L. Holtz, secretar de stat adjunct în Ministerul Justitiei. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentii sai, domnul B. Aurescu, urmat de doamna R. Rizoiu.
3. Reclamantul s-a plâns în special de faptul ca autoritatile române nu au facut eforturi suficiente pentru a asigura înapoierea copilului sau în vederea reluarii de catre reclamant a exercitiului drepturilor parintesti, ca urmare a actiunii ilegale a sotiei sale de a deplasa copilul din tara, si ca nu beneficiaza în dreptul intern de un remediu eficient în fata instantelor nationale, încalcându-se astfel art. 8 si 13 din Conventie. Plângerea împotriva Ungariei priveste durata procesului de divort si de încredintare a copilului, despre care se afirma ca încalca art. 6 § 1 din Conventie.
4. Cererea a fost atribuita Sectiei a II-a a Curtii (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acestei sectii cauza a fost examinata de o camera (art. 27 § 1 din Conventie) formata potrivit Regulii 26 § 1.
5. Printr-o decizie din 17 februarie 2004 Curtea a declarat cererea partial admisibila.
6. Reclamantul si guvernele au formulat observatii privind fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament). Întrucât Camera a decis, dupa consultarea partilor, ca nu este necesara o audiere privind fondul cauzei (art. 59 § 3 in fine din Regulament), fiecare parte a raspuns în scris la observatiile celeilalte.
7. La data de 1 noiembrie 2004 Curtea a schimbat compunerea sectiilor (art. 25 § 1). Prezenta cauza a fost atribuita Sectiei a II-a, în noua componenta (art. 52 § 1).

ÎN FAPT

I. Împrejurarile cauzei
8. Reclamantul s-a nascut în anul 1946 si locuieste în Nagymaros, Ungaria.
A. Rapirea fiicei reclamantului si procesul de divort intentat în România
9. În anul 1994 reclamantul s-a casatorit cu doamna C.M., care are cetatenie româna si ungara. La 16 februarie 1995 s-a nascut fiica lor, V. Potrivit dreptului ungar, parintii exercitau împreuna dreptul privind încredintarea copilului. Acestia locuiau în Nagymaros.
10. În luna decembrie 1998 cei trei au vizitat familia sotiei din România. Reclamantul s-a întors în Ungaria. C.M. a ramas în România cu V., dar a promis sa se întoarca pâna la 30 ianuarie 1999.
11. La 4 ianuarie 1999 C.M. a introdus, la Judecatoria Satu Mare, o actiune de divort, solicitând si încredintarea minorei si acordarea pensiei de întretinere. La 17 ianuarie 1999 ea l-a informat pe reclamant, prin telefon, ca s-a hotarât sa se stabileasca în România si ca nu îi va permite s-o ia pe V. în Ungaria, în ciuda faptului ca acesta era înca sotul sau si exercita împreuna cu ea dreptul privind încredintarea fiicei lor.
12. Printr-o sentinta din 8 octombrie 2003 Judecatoria Satu Mare a stabilit domiciliul copilului la mama pâna la terminarea procesului de divort si a obligat reclamantul la plata pensiei de întretinere pentru fiica sa. Instanta i-a acordat reclamantului dreptul de a-si vizita copilul. La 19 februarie 2004 sentinta a ramas definitiva.
B. Procedura în baza Conventiei de la Haga în fata instantelor române
13. Între timp, la 20 ianuarie 1999, reclamantul a formulat o cerere de înapoiere a fiicei sale în Ungaria, în temeiul art. 3 din Conventia de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale rapirii internationale de copii (Conventia de la Haga). Cererea a fost transmisa prin intermediul Ministerului Justitiei din Ungaria (Ministerul ungar) la Ministerul Justitiei din România (Ministerul român). Reclamantul a aratat ca V. este victima rapirii internationale si a fost retinuta ilegal în România, în sensul art. 72 § 1 din Codul familiei din Ungaria.
14. Ministerul român, în calitate de autoritate centrala cu atributii în îndeplinirea obligatiilor impuse de Conventia de la Haga, a initiat, în numele reclamantului, procedura în fata Judecatoriei Satu Mare. La 8 iunie 1999 Judecatoria Satu Mare a decis ca nu exista nici o încalcare a articolelor relevante din Conventia de la Haga si a respins cererea reclamantului. Instanta a aratat ca retinerea copilului nu a fost ilegala, dat fiind ca reclamantul nu exercita separat dreptul privind încredintarea fiicei sale, art. 3 din Conventia de la Haga nefiind aplicabil. Instanta a mai retinut ca în orice caz înapoierea copilului ar prezenta un mare risc pentru acesta, de vreme ce copilul s-a integrat deja în noul mediu ce i-a fost creat de mama în perioada petrecuta în România.
15. La 5 octombrie 1999 Autoritatea Tutelara Ungara din Nagymaros a declarat, la cererea reclamantului, ca C.M. nu a initiat procedura administrativa corespunzatoare, potrivit Codului familiei din Ungaria, cu privire la deplasarea legala a fiicei lor si retinerea ei în România. Autoritatea a propus stabilirea resedintei copilului la tata.
16. La 22 octombrie 1999 Tribunalul Satu Mare a respins apelul reclamantului împotriva sentintei din 8 iunie 1999. Instanta a retinut ca reclamantul nu exercita în mod separat dreptul privind încredintarea fiicei sale. A mai retinut ca înapoierea copilului ar priva-o pe mama de exercitiul drepturilor parintesti. În sfârsit, tribunalul a statuat ca, atât timp cât casatoria nu a fost desfacuta, litigiul privind încredintarea trebuie solutionat de o instanta competenta.
17. Ministerul român a formulat recurs împotriva acestei decizii, aratând ca tribunalul a dat o interpretare gresita legii aplicabile si situatiei de fapt. A subliniat ca, potrivit Conventiei de la Haga, instanta ar fi trebuit sa aplice dreptul ungar, potrivit caruia retinerea copilului de cealalta parte a granitei, de catre mama, fara consimtamântul tatalui, era ilegala.
18. La 2 februarie 2000 Curtea de Apel Oradea a respins recursul. Instanta a retinut ca, în conformitate cu dreptul ungar, parintii exercita drepturile parintesti împreuna. Cu toate acestea, datorita situatiei concrete a familiei, era normal ca parintele care locuieste în strainatate sa faca mai multe eforturi pentru a-si exercita aceste drepturi. În plus, instanta a considerat ca minora s-a integrat deja în noul mediu si a decis, în consecinta, ca interesul superior al copilului impune ramânerea ei la mama.
C. Procesul de divort si încredintare a copilului, în principal în fata instantelor ungare
19. În paralel, la 28 aprilie 1999, reclamantul a initiat procedura de încredintare a lui V. la Judecatoria din Vac, Ungaria. La 17 mai 1999 reclamantul a solicitat instantei sa judece cauza în regim de urgenta si sa audieze martori.
20. La 21 mai 1999 instanta, prin intermediul Ministerului Justitiei, a notificat pârâta din România cu privire la actiune.
21. La 30 august 1999 reclamantul a solicitat, ca masura provizorie, încredintarea temporara a lui V. si desfiintarea dreptului mamei privind încredintarea.
22. La termenul din 8 septembrie 1999 instanta a respins cererea reclamantului privind masurile provizorii si a suspendat judecata pâna la finalizarea procedurii întemeiate pe prevederile Conventiei de la Haga. Instanta a retinut ca procesul de divort aflat pe rolul Judecatoriei Satu Mare fusese, de asemenea, suspendat la o data anterioara, pentru acelasi motiv. La 16 septembrie 1999 reclamantul a formulat apel împotriva acestei hotarâri.
23. La 21 septembrie 1999 Parchetul de pe lânga Tribunalul din Pest a intervenit în proces în interesul reclamantului si a sustinut apelul formulat de acesta la 16 septembrie împotriva hotarârii Judecatoriei din Vac. La 30 septembrie 1999 atât apelul reclamantului, cât si cel al procurorului au fost comunicate pârâtei, care le-a primit în data de 28 decembrie 1999.
24. La 29 octombrie 1999 reclamantul a solicitat judecatoriei sa îi încedinteze copilul, cu titlu de masura provizorie, sa desfiinteze drepturile parintesti ale mamei si sa procedeze la examinarea de urgenta a cauzei.
25. La 31 ianuarie 2000 reclamantul si-a reînnoit cererea privind încredintarea copilului. De asemenea, a recuzat instanta si membrii completului de judecata. La 21 februarie 2000 reclamantul si-a reînnoit cererea de recuzare.
26. La 29 februarie 2000 Tribunalul din Pest a mentinut solutia respingerii cererii reclamantului de luare a masurilor provizorii, dar a dispus reluarea procedurii la judecatorie. Hotarârea, notificata prin intermediul Ministerului ungar, a fost comunicata pârâtei la 29 mai 2000.
27. La 19 mai 2000 judecatoria a dispus efectuarea anchetei sociale la domiciliile ambilor parinti, în vederea stabilirii conditiilor de viata ale acestora. Ancheta sociala la domiciliul reclamantului a fost efectuata în data de 8 iunie 2000. Dispozitia instantei a fost comunicata pârâtei la 10 iulie 2000, iar documentatia relevanta a fost transmisa Ministerului Justitiei la 23 ianuarie 2001, în vederea efectuarii unei anchete sociale similare la domiciliul pârâtei din România.
28. Cererile repetate de recuzare formulate de reclamant au fost respinse la 27 septembrie, 26 si 30 octombrie si 11 decembrie 2000.
29. La 5 ianuarie 2001 judecatoria a dispus conexarea cererii de divort introdusa de reclamant la 3 iulie 2000. Reclamantul a fost informat despre aceasta masura la 1 martie 2001.
30. La 21 si, respectiv, 30 ianuarie 2001 reclamantul a depus la dosar un nou set de acte si a solicitat citarea altor martori.
31. O noua cerere a reclamantului, din data de 31 ianuarie 2001, pentru luarea masurilor provizorii, a fost respinsa de instanta la 15 februarie 2001.
32. La termenul din 6 iunie 2001 au fost audiati 4 martori. Pârâta nu s-a prezentat. Instanta a pus în vedere acesteia sa prezinte observatii pe marginea încheierii de sedinta, în termen de 15 zile, precum si sa depuna un raspuns scris la cererea reclamantului de încredintare a copilului.
33. La 8 iunie 2001 un avocat din Ungaria a informat instanta ca pârâta l-a împuternicit sa o reprezinte în cauza. La 2 iulie 2001 pârâta a formulat cerere reconventionala si a solicitat sa îi fie admise probe.
34. La 5 iulie si 30 octombrie 2001 Ministerul ungar a solicitat Ministerului român sa îi comunice daca este posibila efectuarea anchetei sociale la domiciliul pârâtei. În raspunsul sau din 10 decembrie 2001 Ministerul român a aratat ca documentatia s-a pierdut.
35. La termenul din 7 noiembrie 2001 instanta a audiat un martor. Reprezentantul pârâtei a informat instanta ca cererea de efectuare a anchetei sociale privind conditiile de viata ale pârâtei a fost comunicata pârâtei din greseala. În consecinta, instanta a solicitat Ministerului ungar sa trimita o noua cerere Judecatoriei Satu Mare.
36. La 8 noiembrie 2001 instanta a refuzat sa reglementeze dreptul de vizitare al reclamantului prin luarea unei masuri provizorii.
37. La 22 si 29 noiembrie 2001 instanta a pus în vedere reclamantului sa reactualizeze datele privind adresele a 2 dintre martorii propusi de el, a caror citare nu fusese posibila. În ziua precedenta reclamantul atacase dispozitia din 8 noiembrie 2001.
38. La termenul din 19 decembrie 2001 instanta a audiat martori si a acordat partilor un termen de 3 luni pentru a hotarî daca vor continua sau nu procesul de divort.
39. Între timp, la 14 noiembrie 2001, martorul solicitat de Judecatoria din Vac a fost audiat de Judecatoria Satu Mare. Procesul-verbal a fost înaintat Ministerului ungar, iar traducerea a fost efectuata la 3 decembrie 2001 si, respectiv, la 27 februarie 2002.
40. Judecând apelul reclamantului, Tribunalul din Pest a desfiintat Decizia din 8 noiembrie 2001 si a trimis dosarul spre rejudecare la judecatorie.
41. Dupa înlocuirea de catre Ministerul ungar a documentatiei pierdute, la 13 februarie 2002 Judecatoria Satu Mare a efectuat ancheta sociala. Traducerea documentatiei care a rezultat în urma acesteia a fost comunicata Judecatoriei din Vac, la 21 mai 2002.
42. Între timp, la 15 februarie 2002, Judecatoria a statuat cu privire la dreptul de vizitare al reclamantului. Aceasta decizie a fost modificata de tribunal la data de 2 aprilie 2002.
43. La 26 martie 2002 Tribunalul din Pest a respins o noua cerere a reclamantului de recuzare a judecatorilor de la Judecatoria din Vac si l-a amendat pe acesta cu suma de 15.000 forinti pentru recuzarile repetate si nejustificate ale judecatorilor.
44. La 27 mai 2002 judecatoria a numit un expert în psihologia copilului. Examinarea lui V. de catre expert, programata pentru data de 2 iulie 2002, a fost anulata datorita refuzului pârâtei de a participa, motivat de imposibilitatea achitarii cheltuielilor de calatorie.
45. La 16 iulie 2002 judecatoria a respins Cererea reclamantului din data de 4 iulie 2002 de luare a unei masuri provizorii privind petrecerea de catre V. a vacantei de vara în Ungaria.
46. Pârâta nu s-a prezentat cu copilul la examinarile programate pentru datele de 2 iulie si 11 noiembrie 2002, 13 ianuarie si 26 februarie 2003. La 4 decembrie 2002 judecatoria a amendat pârâta cu suma de 20.000 forinti. La 22 ianuarie 2003 instanta a pus în vedere pârâtei ca are obligatia sa se prezinte la examinari. La o data ulterioara instanta a modificat instructiunile date expertului si i-a cerut sa evalueze care dintre parinti era mai potrivit pentru a creste copilul. Pârâta a fost examinata la 14 mai 2003.
47. La 26 iunie 2003 expertul si-a prezentat opinia, aratând ca mama este mai potrivita s-o creasca pe V.
48. La 4 iulie 2003 judecatoria a decis cu privire la dreptul de vizitare al reclamantului în vara anului 2003, ca masura provizorie.
49. Urmatoarele doua termene au avut loc la 12 septembrie si 29 octombrie 2003. Printr-o hotarâre pronuntata la acest ultim termen instanta a pronuntat divortul partilor si a partajat bunurile comune. De asemenea, instanta a încredintat copilul pârâtei si a obligat reclamantul sa îi plateasca pensie de întretinere în cuantum de 10.000 forinti lunar.
50. La 5 ianuarie 2004 reclamantul a formulat apel, pe care l-a retras 15 zile mai târziu. În consecinta, la 21 ianuarie 2004 hotarârea a ramas definitiva.
#PAGEBREAK#
II. Dreptul intern pertinent
51. Prevederile relevante din Conventia de la Haga privind aspectele civile ale rapirii internationale de copii sunt urmatoarele:

ARTICOLUL 3

"Deplasarea sau neînpoierea unui copil se considera ilicita:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredintarea, atribuit unei persoane, unei institutii sau oricarui alt organism actionând fie separat, fie împreuna, prin legea statului în care copilul îsi avea resedinta obisnuita, imediat înaintea deplasarii sau neînapoierii sale; si
b) daca la vremea deplasarii sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, actionându-se separat sau împreuna ori ar fi fost astfel exercitate, daca asemenea împrejurari nu ar fi survenit."

ARTICOLUL 5

"În întelesul prezentei conventii:
a) dreptul privind încredintarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului si, îndeosebi, acela de a hotarî asupra locului resedintei sale;".

ARTICOLUL 7

"Autoritatile centrale urmeaza sa coopereze între ele si sa promoveze o colaborare între autoritatile competente în statele lor respective, pentru a asigura imediata înapoiere a copiilor si a realiza celelalte obiective ale prezentei conventii.
În special, ele urmeaza fie direct, fie cu sprijinul oricarui intermediar sa ia toate masurile potrivite:
a) pentru localizarea unui copil deplasat sau retinut ilicit;
b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru partile interesate, luând sau procedând astfel încât sa fie luate masuri provizorii;
c) pentru a asigura înapoierea de buna voie a copilului sau a înlesni o solutie amiabila;
d) pentru schimb de informatii, daca se dovedeste util, privitoare la situatia sociala a copilului;
e) pentru a furniza informatii generale privind dreptul statului lor în legatura cu aplicarea conventiei;
f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative, menite sa obtina înapoierea copilului si, daca este cazul, sa îngaduie organizarea sau exercitarea efectiva a dreptului de vizitare;
g) pentru a acorda sau înlesni, daca este cazul, obtinerea de asistenta judiciara si juridica, inclusiv participarea unui avocat;
h) pentru a asigura, pe plan administrativ, daca va fi necesar si oportun, înapoierea fara pericol a copilului;
i) pentru a se tine reciproc la curent asupra aplicarii conventiei si, pe cât posibil, a înlatura eventualele obstacole ivite cu prilejul aplicarii sale."

ARTICOLUL 8

"Persoana, institutia sau organismul care pretinde ca un copil a fost deplasat sau retinut prin violarea dreptului privind încredintarea poate sa sesizeze fie autoritatea centrala a resedintei obisnuite a copilului, fie pe aceea a oricarui stat contractant, pentru ca acestea sa acorde asistenta lor în vederea asigurarii înapoierii copilului."

ARTICOLUL 10

"Autoritatea centrala a statului unde se afla copilul va lua sau va face sa se ia orice masura susceptibila sa asigure înapoierea acestuia de bunavoie."

ARTICOLUL 11

"Autoritatile judiciare sau administrative ale oricarui stat contractant urmeaza sa procedeze de urgenta în vederea înapoierii copilului.
Când autoritatea judiciara sau administrativa sesizata nu a statuat, într-un termen de 6 saptamâni din momentul sesizarii sale, reclamantul sau autoritatea centrala a statului solicitat, din proprie initiativa sau la cererea autoritatii centrale a statului solicitant, poate cere o declaratie asupra motivelor acestei întârzieri. Daca raspunsul este primit de catre autoritatea centrala a statului solicitat, aceasta autoritate urmeaza a o transmite autoritatii centrale a statului solicitant sau, daca este cazul, reclamantului."

ARTICOLUL 18

"Dispozitiile acestui capitol nu limiteaza puterea autoritatii judecatoresti sau administrative de a dispune înapoierea copilului oricând."
52. Paragraful 68 al Raportului explicativ privind Conventia de la Haga din 1980 privind rapirea de copii, redactat de Elisa Perez-Vera în 1980, da urmatoarea interpretare art. 3 din Conventie:
"Primul izvor la care se refera art. 3 este legea, în care se prevede ca încredintarea «poate opera prin lege». Aceasta ne determina sa subliniem una dintre caracteristicile acestei conventii, si anume aplicabilitatea sa în apararea dreptului privind încredintarea care fusese exercitat anterior unei decizii în acest sens. Acesta este un aspect important având în vedere faptul ca statisticile arata ca numarul cazurilor în care un copil este deplasat anterior pronuntarii unei decizii privind încredintarea sa este destul de mare. În plus, posibilitatea pentru parintele deposedat de a recupera copilul în astfel de împrejurari, cu exceptia cazurilor ce intra sub incidenta Conventiei, este practic inexistenta, afara doar daca nu recurge la rândul sau la forta, un mod de actiune care este întotdeauna daunator copilului."
Acelasi raport, în paragraful 84, contine urmatoarele comentarii privind art. 5:
"[...] desi acest articol nu mentioneaza posibilitatea exercitarii dreptului privind încredintarea, fie separat, fie împreuna, o astfel de posibilitate este în mod clar avuta în vedere [...] scopul art. 3 înlatura orice îndoiala cu privire la faptul ca prin Conventie se încearca si protejarea dreptului privind încredintarea exercitat împreuna. Cât despre stabilirea existentei dreptului privind încredintarea exercitat împreuna, aceasta este o chestiune care se decide de la caz la caz si în lumina legislatiei statului pe teritoriul caruia se afla resedinta obisnuita a copilului."
............................................................................................

 

ÎN DREPT

I. Capetele de cerere împotriva României
A. Pretinsa încalcare a art. 8 din Conventie
54. Reclamantul s-a plâns de faptul ca autoritatile române, si anume instantele si organele administrative, au esuat în încercarea de a asigura înapoierea rapida a fiicei sale, dupa ce sotia sa a retinut copilul în România fara consimtamântul sau. Procedând astfel, autoritatile nu au asigurat respectarea drepturilor sale parintesti cu privire la fiica sa, încalcând dreptul la respectarea vietii de familie garantat de art. 8 din Conventie care, în partea relevanta, are urmatoarea formulare:
"1. Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale [...] de familie [...].
2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice în exercitarea acestui drept decât în masura în care acest amestec este prevazut de lege si este necesar într-o societate democratica [...] pentru protejarea drepturilor si libertatilor altora."
1. Cadrul problemei supuse examinarii Curtii
55. Curtea retine ca prin Decizia de admisibilitate din 17 februarie 2004, bazata pe sustinerile partilor, a limitat examinarea cererii la aspectele legate de procedura de înapoiere a copilului în Ungaria, unde familia îsi avea resedinta comuna. Reclamantul a sustinut, de asemenea, în observatiile sale ca scopul sau este acela de a asigura înapoierea copilului în Ungaria. Prin urmare, referirile la procedurile privind dreptul de acces sau dreptul de vizitare au fost facute numai în masura în care erau necesare în examinarea sustinerilor Guvernului privind celelalte cai pe care le-ar fi putut urma reclamantul.
56. În observatiile sale complementare din data de 15 aprilie 2005, reclamantul si-a extins plângerea, sustinând ca incapacitatea autoritatilor române de a asigura înapoierea copilului si, pe cale de consecinta, restabilirea drepturilor sale parintesti i-a încalcat dreptul de acces si de vizitare. Prin respingerea cererii sale de înapoiere a copilului instantele l-au obligat sa initieze doua proceduri paralele de divort, încredintare si pensie de întretinere în fata instantelor române si a celor ungare. Aceasta situatie a condus la încalcarea dreptului sau la respectarea vietii de familie, datorita faptului ca instantele române nu au tinut seama de procedurile aflate pe rolul instantelor ungare.
În acest context, el a pretins ca dreptul de vizitare care i-a fost acordat de instantele române prin Hotarârea din 19 februarie 2004 s-ar fi putut dovedi dificil de pus în aplicare, în caz ca ar fi ales sa îl exercite.
57. În subsidiar, reclamantul a aratat, în observatiile scrise privind fondul plângerii întemeiate pe prezentul articol, ca dreptul sau de vizitare a fost adus în atentia Curtii numai în masura în care a reprezentat consecinta directa a rezultatului procedurii întemeiate pe Conventia de la Haga, aflata pe rolul instantelor române. Într-o scrisoare din 22 septembrie 2004 el a reamintit ca, în cererea initiala prezentata Curtii, nu ar fi putut ridica problema dreptului de vizitare de vreme ce la acea data procedura privea exclusiv înapoierea copilului.
58. Guvernul român a subliniat ca art. 21 din Conventia de la Haga instituie o procedura separata pentru stabilirea dreptului de vizitare, distincta fata de procedura privind înapoierea copilului. Cu toate acestea, reclamantul nu a initiat prima procedura. În plus, desi i s-a acordat dreptul de vizitare prin Hotarârea din 19 februarie 2004, reclamantul nu a dovedit ca a facut demersuri în vederea exercitarii acestuia.
59. Curtea sustine argumentul Guvernului ca, în ceea ce priveste dreptul de vizitare, reclamantul nu a epuizat caile de atac datorita faptului ca nu a initiat procedura privind dreptul de acces, întemeiata pe art. 21 din Conventia de la Haga, si nici nu a solicitat executarea hotarârii prin care i-a fost acordat dreptul de vizitare.
60. Prin urmare, Curtea va tine seama de acest aspect numai în masura în care este relevant pentru plângerea reclamantului întemeiata pe art. 8 din Conventie, motivata de neînapoierea copilului în Ungaria. În consecinta, îsi va limita analiza la plângerea reclamantului, asa cum a fost comunicata si examinata în Decizia de admisibilitate din 17 februarie 2004.
2. Sustinerile partilor
a) Reclamantul
61. Reclamantul a aratat ca hotarârile instantelor române care au solutionat cererea sa de înapoiere a copilului si pozitia Ministerului român în cursul procedurii initiate la cererea sa, în baza Conventiei de la Haga, au reprezentat o ingerinta în dreptul sau la respectarea vietii de familie. Autoritatile au facut imposibila înapoierea copilului la resedinta comuna a familiei si exercitarea drepturilor parintesti de catre reclamant, în conformitate cu dreptul ungar.
62. Procedura, initiata de reclamant la 20 ianuarie 1999 si finalizata de instante la 2 februarie 2000, a durat prea mult pentru o cauza de acest tip, ceea ce contrazice cerintele Conventiei de la Haga care impun solutionarea rapida a unei astfel de cauze. În plus, daca instantele române ar fi aplicat dreptul ungar, asa cum prevede Conventia de la Haga, i-ar fi recunoscut dreptul privind încredintarea, astfel cum este reglementat în Conventia mentionata si i-ar fi admis cererea de înapoiere a copilului. Reclamantul a concluzionat ca procedura a fost viciata de erori si neajunsuri, care au condus la încalcarea drepturilor garantate de art. 8.
b) Guvernul
63. Potrivit Guvernului, nu a existat o ingerinta în dreptul reclamantului la respectarea vietii sale de familie.
64. În ceea ce priveste perioada anterioara hotarârii definitive a instantelor interne, în procedura întemeiata pe Conventia de la Haga, autoritatile statului si-au îndeplinit obligatiile impuse de Conventie, care erau limitate la introducerea cererii pentru înapoierea copilului, la solicitarea reclamantului, la reprezentarea acestuia în fata instantelor si la promovarea tuturor cailor de atac împotriva hotarârilor judecatoresti care îi erau nefavorabile.
65. Mai mult, autoritatilor statului nu le reveneau obligatii suplimentare în temeiul Conventiei de la Haga, tinând cont de faptul ca nici o instanta nu acordase reclamantului dreptul de a exercita singur responsabilitatea parentala sau vreun alt drept superior celui apartinând mamei. Prin urmare, prezenta cauza se deosebeste de cauze precum: Ignaccolo-Zenide împotriva României (Cererea nr. 31.679/96, CEDO 25 ianuarie 2000), Maire împotriva Portugaliei (Cererea nr. 48.206/99, 26 iunie 2003) si Iglesias Gil si A.U.I. împotriva Spaniei (Cererea nr. 56.673/00, Hotarârea din 29 aprilie 2003), în care reclamantilor le fusesera acordate astfel de drepturi prin hotarâri judecatoresti definitive.
66. Cu privire la procedura de înapoiere a copilului si la rezultatul acesteia, nu a intervenit nici o ingerinta în dreptul reclamantului garantat de art. 8, în masura în care instantele interne au decis ca deplasarea copilului de catre sotia reclamantului nu a fost "gresita" în sensul Conventiei de la Haga. Instantele interne, care sunt mai potrivite pentru a examina aceasta chestiune, au analizat pe fond toate argumentele prezentate de parti si au decis în baza dreptului ungar privind încredintarea, care recunoaste reclamantului si sotiei sale drepturi parintesti egale. Nici un element din motivarea instantelor interne nu este de natura sa califice deciziile acestora drept arbitrare. Guvernul a invocat precedente ca Olsson împotriva Suediei (Nr. 1), (Hotarârea din 24 martie 1988, Seria A nr. 130, p. 32, § 68), Tiemann împotriva Frantei si Germaniei [(dec.), nr. 47.457/99 si nr. 47.458/99, CEDO 2000-IV], Hokkanen împotriva Finlandei (Hotarârea din 23 septembrie 1994, Seria A nr. 299-A, p. 20, § 55) si Bronda împotriva Italiei (Hotarârea din 9 iunie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-IV, p. 1.491, § 59).
67. În consecinta, Guvernul a aratat ca din momentul în care instantele interne au stabilit ca deplasarea copilului nu a fost ilicita, cererea reclamantului de înapoiere a copilului a încetat sa îndeplineasca cerintele Conventiei de la Haga, iar autoritatile române nu au obligatii suplimentare fata de reclamant. Guvernul a invocat deciziile Curtii în cauzele Guichard împotriva Frantei (Cererea nr. 56.838/00, Decizia din 2 septembrie 2003) si Paradis si altii împotriva Germaniei (Cererea nr. 4.783/03, Decizia din 15 mai 2003).
68. În masura în care Curtea va considera ca a existat o ingerinta în dreptul reclamantului, Guvernul arata ca aceasta este conforma cu art. 8 din Conventie. Instantele interne au respins cererea reclamantului în lumina prevederilor Conventiei de la Haga, care a fost ratificata prin Legea nr. 100/1992. Hotarârile instantelor servesc interesului superior al copilului, în conformitate atât cu Conventia de la Haga, cât si cu Conventia Europeana.
3. Evaluarea Curtii
69. Curtea remarca mai întâi faptul ca relatia dintre reclamant si fiica sa intra în sfera vietii de familie, în sensul art. 8 din Conventie.
70. Curtea reitereaza ca posibilitatea parintelui si a copilului de a se bucura reciproc de compania celuilalt reprezinta un element fundamental al vietii de familie, iar masurile nationale care stânjenesc aceasta posibilitate reprezinta o ingerinta în dreptul protejat de art. 8 [a se vedea, printre alte precedente, Tiemann (decizie) si Bronda, p. 1.489, § 51, citate mai sus].
Evenimentele analizate în prezenta cauza, în masura în care angajeaza raspunderea statului pârât, reprezinta în mod clar o ingerinta în dreptul reclamantului la respectarea vietii sale de familie, întrucât au limitat posibilitatea acestuia de a se bucura de compania fiicei sale.
71. În consecinta, Curtea trebuie sa stabileasca daca dreptul reclamantului la respectarea vietii sale de familie a fost încalcat.
72. Desi obiectul esential al art. 8 este protejarea individului împotriva actiunii arbitrare a autoritatilor publice, exista în plus si obligatii pozitive inerente "respectarii" efective a vietii de familie. Totusi, granitele dintre obligatiile pozitive si cele negative ale statului, în temeiul acestui articol, nu pot fi definite cu precizie. Cu toate acestea, principiile aplicabile sunt similare. În ambele cazuri trebuie avuta în vedere obligatia de a mentine echilibrul corect dintre interesele contrare ale persoanei si ale comunitatii în ansamblu, în ambele situatii statul beneficiind de o anumita marja de apreciere (a se vedea cauzele Ignaccolo-Zenide, citata mai sus, § 94, Iglesias Gil si A.U.I., citata mai sus, § 48, si Sylvester împotriva Austriei, cererile nr. 36.812/97, 40.104/98, § 51, Hotarârea din 24 aprilie 2003).
73. Obligatiile pozitive impuse statelor de art. 8 includ luarea masurilor în vederea asigurarii reunirii parintelui cu copilul sau (a se vedea cauzele Ignaccolo-Zenide, citata mai sus, § 94, si Nuutinen împotriva Finlandei, cererile nr. 32.842/96, § 127, CEDO 2000-VIII). Curtea a interpretat deja aceste obligatii pozitive în lumina Conventiei de la Haga, care contine în art. 7 o lista neexhaustiva de masuri ce trebuie luate de state pentru a asigura înapoierea prompta a copilului, inclusiv initierea procedurilor judiciare (a se vedea Cauza Ignaccolo-Zenide, citata mai sus, § 95). Aceeasi interpretare este valabila în prezenta cauza, în masura în care, la data evenimentelor, atât România, cât si Ungaria erau parti la Conventia de la Haga.
74. Curtea retine ca Ministerul român, în calitate de autoritate centrala în sensul Conventiei de la Haga, a ales sa actioneze la cererea reclamantului de înapoiere a copilului sau. Reiese ca autoritatile au actionat având convingerea sincera ca deplasarea fusese ilicita.
75. Curtea reaminteste ca art. 13 din Conventia de la Haga permite autoritatii centrale sa respinga cererile care sunt în mod vadit nefondate. O astfel de decizie a fost deja considerata compatibila cu art. 8 din Conventie în Cauza Guichard citata mai sus. Cu toate acestea, în prezenta cauza organele statului nu au respins cererea reclamantului ci, dispunând initierea procedurii judiciare, se prezuma ca au consimtit la toate obligatiile care le reveneau în baza acelei conventii. În consecinta, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului ca obligatiile acestuia se limitau la initierea procedurii judiciare de înapoiere a copilului în fata instantelor competente.
76. În plus, Curtea nu împartaseste opinia Guvernului ca autoritatile statale nu au obligatii suplimentare în baza Conventiei de la Haga, întrucât nici o instanta nu a acordat reclamantului responsabilitate parentala unica. Curtea reaminteste ca dreptul privind încredintarea, exercitat împreuna de parintii care nu au divortat, este recunoscut de art. 3 lit. b) din Conventia de la Haga. Aceasta interpretare este sustinuta de Raportul Explicativ la Conventia de la Haga (a se vedea paragraful 52 de mai sus). Nici o prevedere din Conventie nu exclude cuplurile casatorite. Mai mult, Conventia de la Haga a fost interpretata de instantele nationale ale altor state europene ca fiind aplicabila anterior initierii procedurii de divort si încredintare a copilului (a se vedea, inter alia, cauzele Sylvester, citata mai sus, §§ 13 si 16 si Couderc împotriva Republicii Cehe, Cererea nr. 54.429/00, Decizia din 30 ianuarie 2001).
77. Dreptul ungar, aplicabil în prezenta cauza, a încredintat ambilor parinti exercitarea drepturilor parintesti. Nici unul dintre ei nu avea, prin urmare, drepturi parintesti superioare asupra fiicei lor (a se vedea paragraful 9 de mai sus). În ceea ce priveste domiciliul copilului, dreptul ungar impunea mamei obligatia de a obtine acordul tatalui sau al autoritatii tutelare ungare pentru a schimba domiciliul copilului (a se vedea paragraful 15 de mai sus). Reiese din actele dosarului ca ea nu a îndeplinit aceasta obligatie. În plus, abia la 8 octombrie 2003 domiciliul copilului a fost stabilit oficial la mama, în România (a se vedea paragraful 12 de mai sus).
78. Curtea admite ca prezenta cauza este diferita fata de cauzele Ignaccolo-Zenide, Maire si Iglesias Gil si A.U.I., citate mai sus, în care reclamantii erau în posesia unui ordin de înapoiere pe care autoritatile statului nu l-au executat. Totusi, aceasta distinctie are un impact redus asupra problemei determinate de aplicarea art. 8 în prezenta cauza. În vreme ce în cauzele precedente obligatia autoritatilor de a actiona izvora dintr-o hotarâre judecatoreasca, în prezenta cauza obligatia lor îsi are izvorul în dreptul ungar aplicabil si în art. 3 din Conventia de la Haga.
79. În consecinta, autoritatile române erau obligate sa se conformeze tuturor obligatiilor impuse de art. 7 din Conventia de la Haga. Ele ar fi trebuit sa ia sau sa determine luarea tuturor masurilor provizorii, inclusiv cele extrajudiciare, care ar fi putut ajuta la "prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru partile interesate". Cu toate acestea, autoritatile nu au luat nici o astfel de masura, limitându-se la reprezentarea reclamantului în fata instantelor române. Curtea considera, prin urmare, ca autoritatile nu si-au respectat toate obligatiile ce le reveneau în temeiul art. 7 din Conventia de la Haga.
80. În ceea ce priveste interpretarea data de instante Conventiei de la Haga, în lumina dreptului ungar, trebuie mentionat ca toate instantele care au examinat cauza au exclus de la bun început aplicarea art. 3 din Conventia de la Haga. Instantele au considerat ca, potrivit dreptului ungar, reclamantul nu avea dreptul de a-i fi înapoiat copilul. Totusi, reiese ca acesta fusese deplasat de la resedinta sa obisnuita cu încalcarea formalitatilor impuse de dreptul ungar. În plus, reclamantul nu a avut câstig de cauza în încercarea sa de a obtine restabilirea situatiei anterioare, în ciuda faptului ca exercitase alaturi de sotia sa drepturile parintesti asupra copilului.
81. Dupa parerea Curtii, interpretarea data de instantele române contrazice sensul evident al Conventiei de la Haga, ce transpare din însusi textul acesteia, din Raportul Explicativ si din practica comuna recunoscuta (a se vedea paragraful 76 de mai sus). Aceasta interpretare priveaza art. 3 si, pe cale de consecinta, Conventia de la Haga însasi, de o mare parte din efectul sau util. În plus, având în vedere ca art. 8 din Conventie a fost examinat în lumina Conventiei de la Haga, interpretarea data de instantele nationale acesteia din urma a avut ca efect slabirea garantiilor cuprinse în art. 8. În aceste împrejurari, Curtea considera ca aceasta cauza a depasit cadrul unei simple chestiuni de interpretare si aplicare a legislatiei interne, care apartine competentei exclusive a autoritatilor nationale. Curtea concluzioneaza ca interpretarea data de instantele nationale garantiilor din Conventia de la Haga a condus la încalcarea art. 8 din Conventie (a se vedea, mutatis mutandis, Cauza Iglesias Gil si A.U.I., citata mai sus, § 61).
82. În plus, în chestiuni ce tin de reunirea copiilor cu parintii lor, caracterul adecvat al unei masuri trebuie evaluat si prin prisma rapiditatii executarii sale, astfel de cazuri necesitând solutionarea în procedura de urgenta, având în vedere faptul ca trecerea timpului poate avea consecinte iremediabile asupra relatiilor dintre copii si parintele care nu locuieste cu acestia (a se vedea cauzele Ignaccolo-Zenide, citata mai sus, § 102, si Nuutinen, citata mai sus, § 110). Într-adevar, art. 11 din Conventia de la Haga impune un termen de 6 saptamâni pentru luarea unei decizii, nerespectarea acestui termen dând nastere obligatiei organului de decizie de a motiva întârzierea. În ciuda acestei urgente recunoscute, în prezenta cauza a trecut o perioada de peste 12 luni de la data introducerii cererii reclamantului de înapoiere a copilului si pâna la data adoptarii hotarârii definitive. Cu toate acestea, Guvernul nu a prezentat o explicatie satisfacatoare privind aceasta întârziere.
83. Curtea reaminteste ca interesele copilului sunt vitale în astfel de cazuri. Astfel, este posibil ca, la 8 luni dupa deplasarea fiicei reclamantului din Ungaria, decizia instantelor, potrivit careia copilul s-a adaptat la noul mediu si este în interesul sau superior sa ramâna cu mama sa în România, sa fie justificata, cu toate ca la acel moment nu exista o hotarâre definitiva care sa îi stabileasca resedinta acolo (a se vedea paragrafele 12 si 15 de mai sus). Totusi, desi Curtea accepta ca o schimbare în situatia de fapt poate justifica, în cazuri exceptionale, o astfel de decizie, ea trebuie sa se asigure ca schimbarea nu a fost determinata de actiunile sau de inactiunile statului (a se vedea, mutatis mutandis, Cauza Sylvester citata mai sus, § 59).
84. Constatând ca perioada necesara instantelor pentru a lua o decizie definitiva în prezenta cauza nu corespunde cerintelor de celeritate impuse de situatie, Curtea concluzioneaza ca schimbarea împrejurarilor în care s-a aflat copilul a fost influentata în mod considerabil de reactia lenta a autoritatilor.
85. În temeiul concluziilor la care a ajuns la paragrafele 79, 81 si 84 de mai sus si desi statul pârât beneficiaza de o marja de apreciere în aceasta chestiune, Curtea concluzioneaza ca autoritatile române nu au facut eforturi adecvate si eficiente pentru a-l sustine pe reclamant în încercarea sa de a obtine înapoierea copilului în vederea exercitarii drepturilor parintesti. În consecinta, a existat o încalcare a art. 8 din Conventie.
B. Pretinsa încalcare a art. 13 din Conventie
86. Reclamantul afirma ca autoritatile române nu i-au pus la dispozitie un remediu efectiv pentru a se plânge de încalcarea art. 8, încalcând astfel art. 13 din Conventie, care prevede:
"Orice persoana ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta conventie au fost încalcate are dreptul sa se adreseze efectiv unei autoritati nationale, chiar si atunci când încalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat în exercitarea atributiilor lor oficiale."
87. Guvernul a aratat ca reclamantul a avut deschisa calea actiunii pentru înapoierea copilului în fata organelor judiciare din România. Instantele nationale erau deplin competente sa solutioneze cauza si au examinat argumentele reclamantului pe fond. Guvernul a reamintit ca art. 13 nu garanteaza reclamantului admiterea cererii sale (a se vedea, mutatis mutandis, Cauza Lindberg împotriva Suediei, Cererea nr. 48.198/99, Decizia din 15 ianuarie 2004).
88. Cu toate acestea, având în vedere concluzia sa de la paragraful 85 de mai sus, Curtea nu considera necesar sa decida separat asupra acestui capat de cerere (a se vedea, mutatis mutandis, Cauza Pavletic împotriva Slovaciei, Cererea nr. 39.359/98, § 101, Hotarârea din 22 iunie 2004).
............................................................................................

 

III. Aplicarea art. 41 din Conventie
93. Art. 41 din Conventie prevede:
"În cazul în care Curtea declara ca a avut loc o încalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al înaltei parti contractante nu permite decât o înlaturare incompleta a consecintelor acestei încalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."
A. Prejudiciul
1. Prejudiciul moral privind România
94. Reclamantul a pretins daune morale în valoare de 80.000 euro pentru încalcarea drepturilor sale de catre România.
95. Guvernul român a aratat ca suma solicitata de reclamant este excesiva si a solicitat o evaluare pe baze echitabile, inspirata din jurisprudenta Curtii în cauze similare.
96. Curtea considera ca nu exista nici un motiv de îndoiala ca reclamantul a suferit datorita imposibilitatii înapoierii copilului sau si a exercitarii drepturilor parintesti. Considera ca simpla constatare a unei încalcari nu ar reprezenta o satisfactie echitabila. Având în vedere sumele acordate în cauze similare (a se vedea cauzele Ignaccolo-Zenide, § 117; Sylvester, § 84; Iglesias Gil si A.U.I., § 67 si Maire, § 82, citate mai sus, precum si Sophia Gudrun Hansen împotriva Turciei, Cererea nr. 36.141/97, § 115, Hotarârea din 23 septembrie 2003) si facând o evaluare pe baze echitabile, asa cum impune art. 41, Curtea acorda reclamantului suma de 15.000 euro cu acest titlu.
............................................................................................

 

B. Cheltuieli de judecata
100. Reclamantul a pretins 1.100.000 forinti, aproximativ 4.550 euro, cu titlu de cheltuieli de judecata în procedurile în fata instantelor române si ungare, precum si 424.000 forinti (aproximativ 1.750 euro) cu titlu de onorarii de avocat, din care 100.000 forinti (aproximativ 415 euro) datorati fostului sau avocat, domnul L. Molnar.
101. Ambele guverne au declarat ca sunt de acord sa ramburseze acele cheltuieli de judecata pe care reclamantul dovedeste ca le-a suportat efectiv în legatura cu procedurile respective si în masura în care au un cuantum rezonabil.
102. În conformitate cu art. 60 § 2 din Regulamentul Curtii, care a fost adus la cunostinta reclamantului printr-o scrisoare din data de 23 februarie 2004, reclamantul are obligatia de a prezenta documente doveditoare pentru fiecare dintre sumele solicitate. În absenta unor astfel de documente, Curtea poate respinge cererea în tot sau în parte.
103. Reclamantul si-a prezentat cererea fara a atasa vreun document justificativ. Prin urmare, nu i se pot acorda sumele integrale. Cu toate acestea, Curtea admite ca reclamantul trebuie sa fi suportat unele costuri si cheltuieli judiciare. În consecinta, considera rezonabil sa îi acorde suma de 1.000 euro cu acest titlu (fiecare guvern urmând sa plateasca 500 euro).
C. Penalitati de întârziere
104. Curtea considera ca penalitatile de întârziere trebuie calculate în functie de rata marginala de împrumut practicata de Banca Centrala Europeana, la care se adauga trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN UNANIMITATE,

CURTEA:

1. hotaraste ca a fost încalcat art. 8 din Conventie de catre România;
2. hotaraste ca nu este necesar sa examineze separat daca a fost încalcat art. 13 din Conventie de catre România;
............................................................................................

4. hotaraste
a) ca Guvernul român trebuie sa plateasca reclamantului, în termen de 3 luni de la data ramânerii definitive a hotarârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Conventie, suma de 15.000 euro (cincisprezece mii euro) cu titlu de daune morale, la care se adauga suma de 500 euro (cinci sute euro) cheltuieli de judecata, sume care se vor converti în forinti unguresti la rata de schimb din data platii, la care se adauga orice taxa ce ar putea fi perceputa;
............................................................................................

c) ca de la data expirarii termenului de 3 luni mentionat mai sus si pâna la data platii, la sumele mentionate va fi platita o dobânda simpla la o rata egala cu rata marginala de împrumut practicata de Banca Centrala Europeana în perioada de întârziere la care se adauga trei puncte procentuale;
5. respinge restul pretentiilor reclamantului privind acordarea unei satisfactii echitabile. Redactata în limba engleza si comunicata în scris la 5 aprilie 2005, în conformitate cu art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.