Patru momente vesele cand redevin copil

Eu va marturisesc: uneori renunt la seriozitate, responsabilitate si control pentru a practica exercitii de reintoarcere gratuita si vesela in timp. Asa ca ajung sa stau umar la umar cu fiica mea si sa ma infrupt in secret din dulceata copilariei. La figurat, dar si la foarte propriu! Eu redevin copil atunci…

…cand desertul este felul intai

Daca vede continutul cosului de cumparaturi, copila mea nu are pace pana nu a gustat macar cate un pic din tot ce inseamna desert. Cumva, asta se intampla mereu inainte de masa. Uneori, din ce in ce mai rar, imi iau o pauza de gandire si ii explic rostul alimentelor, randul felurilor, logica lor si asa mai departe. Insa, mai nou, mi se intampla din ce in ce mai des sa prescurtez prelegerea introductiva in ale nutritiei si sa recunosc deschis ca si eu as manca o patratica de ciocolata pana se incalzeste mancarea. Ne asezam complice direct pe podeaua bucatariei si savuram impreuna aceasta placere interzisa. Nu mult, doar cateva clipe, cat ii ia ciocolatei sa mi se topeasca pe limba, inchid ochii si ma transform intr-o fetita. Devin usoara si impresionabila. De fiecare data este ca si cum as manca ciocolata pentru prima data. Altfel sunt un parinte responsabil, parol! Copila mea are un meniu sanatos si variat. De aceea imi si spun ca nu este foc daca ne dedam din cand in cand la astfel de copilarii.

…cand poseta devine cufar de comori

Ok, poseta este mult spus, in general folosesc rucsace sau genti, dar mama mea, adevarata doamna a familiei, a purtat intotdeauna posete. Iar cand fiica mea isi incepe ritualul de seara cu “Ce mi-ai adus?” “Astazi, nimic.” “Pot sa caut eu la tine?”, nu mirosul rucsacului meu imi umple narile, ci aroma de piele moale si fina. Nu agenda mea fosneste, ci hartiutele rasfirate cu numere de telefon si retete de prajituri care umpleau agenda mamii ce servea mai mult de clasor pentru notitele ei disparate. Cand fetita mea descopera cu incantare balsamul de buze, nu mirosul de cirese ma imbata, ci acela al universalului Strugurel de care isi va aminti oricine nascut inainte de 1989. Aviditatea cu care este golit continutul marunt aproape ca ma umple pe mine de mai multa bucurie decat pe mica exploratoare. Este adevarat, eu nu aveam voie si scormoneam prin poseta mamei pe ascuns, dar fascinatia si suspansul sunt aceleasi. De fiecare data cand fiica mea face acest joc, fremat si eu, in amintire, de aceeasi curiozitate copilaroasa.

…cand suntem micile bucatarese

Pana in primii ani de studentie, bucataria a fost pentru mine teren aproape virgin. Mama mea prefera sa gateasca in liniste. Cu exceptia sarbatorilor, cand erau atat de multe de facut, incat era nevoita sa accepte ajutorul nostru, inchidea usa in urma ei si o mai deschidea doar cand totul statea deja frumos aranjat pe masa. Asa ca, imediat ce eram lasate singure acasa, eu si sora mea incepeam jocul de-a bucataria, in care ne preparam deserturi delicioase din tot ce gaseam prin dulapuri, spume de fructe cu albus crud de ou sau tot felul de bizarerii extravagante. Probabil din acest motiv, in casa mea nu exista macar usa la bucatarie. Este modern si se cheama open-space; iar bucataria continua sa fie un teren al aventurii, insa o aventura asumata de data aceasta. Cand invartim cot la cot in acelasi castron si imi propune vreun ingredient nastrusnic, uit ca sunt mama. Am un mic deja-vú si, pentru o clipa scurta, ma revad alaturi de sora mea chicotind la masa din bucatarie.

…cand punem garderoba la comun

Fiica mea nu are decat trei ani si jumatate, dar detine gusturi foarte bine formate si hotarate. Saptamana trecuta s-a uitat lung la mine intr-o dimineata si mi-a spus: “Mami, pot sa port eu maine salul tau?” Este de nedescris bucuria cu care i-am spus ca i-l daruiesc daca vrea. Am facut schimb pe loc: ea s-a infasurat in salul meu turcoaz, iar eu mi-am indesat pe cap gatiera ei roz. Tot drumul pana la birou, schimbul acesta si mirosul de copil ce-mi urca in nari din lana moale a gatierei m-a purtat inapoi la sifonierul de lemn care adapostea garderoba limitata, dar splendida a mamei mele; la basmaua ruseasca de lana pe care o port si acum si care starneste aceleasi suspine admirative, la rochia inflorata din voal care imi ajungea la calcaie, dar in care ma simteam ca o zana, la pantofii cu toc in care ma impleticeam cu incapatanare cand o asteptam sa vina de la serviciu. De fiecare data cand copila mea se extaziaza in fata garderobei mele, redevin si eu pentru o clipa fetita care visa sa se faca mare.
 
Pot fi nenumarate astfel de momente care ar merita povestite pentru bucuria egala pe care o aduc parintilor si copiilor, in complicitate. Asa ca astept idei. In ce momente simtiti voi ca puteti renunta la statura inalta de adult pentru un scurt plonjeu in apele line ale copilariei?