Remuneratia cuvenita dreptului de suita - cine trebuie sa o plateasca?

Dreptul de suita reprezinta un drept inalienabil, care nu poate face obiectul vreunei renuntari, "cu caracter frugifer, care da autorului/artistului posibilitatea sa perceapa o remuneratie pentru instrainarile succesive" ale unei "opere de arta grafica sau plastica ori ale unei opere fotografice" [pct. 2 din preambulul Directivei 84/2001; art. 21 (1) din Legea 8/1996].

Metodologia de colectare a remuneratiilor dreptului de suita, este reglementata printr-un protocol ce a fost publicat in decizia Oficiului Roman pentru Drepturile de Autor nr. 231/2006 (numit in continuare Protocol)

Potrivit prevederilor art. 4 (1) din Directiva 84/2001, remuneratia dreptului de suita se plateste de regula de vanzator, statele membre avand libertatea sa prevada ca aceasta remuneratie sa se plateasca de catre "cumparatori sau intermediari, profesionisti ai pietei obiectelor de arta (ex. "saloane, galerii de arta si, in general, orice comerciant de opere de arta"), in mod exclusiv sau partajat cu vanzatorul.

Ce se intampla in ipoteza in care, in conformitate cu prevederile art. 1 (4) din Directiva 84/2001, un stat membru adopta o legislatie in care prevede ca vanzatorul sau un profesionist de pe piata artei care intervine in tranzactie este persoana obligata la plata remuneratiei dreptului de suita, iar acestia in cursul tranzactiei ce are ca obiect revanzarea operei de arta, sa convina cu un tert sau chiar cu cumparatorul operei, ca acesta din urma sa suporte definitiv costul remuneratiei dreptului de suita?

La aceasta intrebare a raspuns Curtea de Justitie a Uniunii Europene (CJUE), prin hotararea pronuntata in cauza C-41/14 (Christieʼs France SNC vs. Syndicat national des antiquaires), statuand ca art. 1 (4) din Directiva 84/2001 "nu se opune ca persoana obligata la plata dreptului de suita, desemnata ca atare de legislatia nationala, indiferent daca este vanzatorul sau un profesionist de pe piata artei care intervine in tranzactie, sa poata sa convina cu orice alta persoana, inclusiv cumparatorul, ca aceasta din urma sa suporte definitiv, in tot sau in parte, costul dreptului de suita, cu conditia ca o astfel de intelegere contractuala sa nu afecteze cu nimic obligatiile si raspunderea ce revin persoanei obligate la plata catre autor".

Protocolul ce stabileste metodologia de colectare a remuneratiilor dreptului de suita mentionat mai sus, prevede ca titularii obligatiei de plata sunt vanzatorul si intermediarul [definiti ca "persoane fizice autorizate care realizeaza activitati de revanzare a unei opere originale de arta grafica sau plastica ori a unei opere fotografice" (de ex. "saloane, galerii de arta, case de licitatie sau orice comerciant de opere de arta")].

De lege ferenda, se impune armonizarea Protocolului cu decizia CJUE pronuntata in cauza C-41/14, prin extinderea sferei obligatiei de plata a remuneratiei dreptului de suita si asupra cumparatorului operei, sau asupra oricarei alte persoane ce are calitatea de profesionist pe piata artei si care, in conditiile precizate de decizia CJUE, i-a fost transferata aceasta obligatie de plata prin conventie civila incheiata cu vanzatorul sau cu intermediarul care tranzactioneaza opera de arta purtatoare a dreptului de suita.

Lipsa armonizarii Protocolului cu decizia CJUE va genera o serie de controverse juridice ce pot influenta finalitatea unei actiuni in pretentii pentru neplata remuneratiei dreptului de suita din moment ce, cumparatorul, sau un tert care nu este parte in tranzactia operei de arta, carora li se transfera obligatia de plata a dreptului de suita printr-o conventie civila, sunt persoane care nu apartin categoriei debitorilor platii remuneratiei cuvenite pentru acest drept, definiti de Protocol.