Curtea Constitutionala a declarat ca fiind neconstitutionale unele prevederi ale Noului Cod Fiscal

Curtea Constitutionala a declarat ca fiind neconstitutionale unele prevederi ale Noului Cod Fiscal. De fapt, prin intermediul acestei decizii, Curtea Constitutionala isi continua dezbaterile asupra exceptiilor tot mai numeroase, ridicate in fata instantelor romanesti, privind Noul Cod Fiscal.

Decizie nr. 40 din 29/01/2004, referitoare la excepþia de neconstituþionalitate a dispoziþiilor art. 164 alin. (1), (2) ºi (3) din Ordonanþa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 229 din 16/03/2004

    Pe rol se aflã soluþionarea excepþiei de neconstituþionalitate a dispoziþiilor art. 127 din Ordonanþa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanþelor bugetare, republicatã, excepþie ridicatã de Societatea Comercialã "T.A. Caravan" - S.A. Fãlticeni în Dosarul nr. 2.521/2003 al Judecãtoriei Fãlticeni.
Dezbaterile au avut loc în ºedinþa publicã din 22 ianuarie 2004, fiind consemnate în încheierea de la acea datã, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunþarea la 29 ianuarie 2004.

C U R T E A,

având în vedere actele ºi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:

    Prin Încheierea din 10 septembrie 2003, pronunþatã în Dosarul nr. 2.521/2003, Judecãtoria Fãlticeni a sesizat Curtea Constituþionalã cu excepþia de neconstituþionalitate a dispoziþiilor art. 127 din Ordonanþa Guvernului nr. 61/2002, excepþie ridicatã de Societatea Comercialã "T.A. Caravan" - S.A. Fãlticeni.
În motivarea excepþiei de neconstituþionalitate autorul acesteia susþine, în esenþã, cã textul criticat, în baza cãruia este obligat la plata unei cauþiuni prohibitive de peste 2 miliarde lei, contravine principiului accesului liber la justiþie prevãzut de art. 21 din Constituþie. Totodatã, instituind un tratament inegal pentru persoanele juridice debitoare, în raport cu administraþia financiarã ºi cu persoanele fizice, încalcã ºi principiul constituþional al egalitãþii în faþa legii.

    Judecãtoria Fãlticeni considerã cã excepþia este întemeiatã, întrucât prevederile criticate "sunt de naturã a aduce atingere liberului acces la justiþie al persoanelor juridice, datoritã sancþiunii la care sunt supuse în cazul neachitãrii cauþiunii egale cu 20% din cuantumul sumei datorate, constând în neînregistrarea cererii, constituind astfel un obstacol în calea supunerii cererii acestora controlului judecãtoresc".

    Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preºedinþilor celor douã Camere ale Parlamentului ºi Guvernului, pentru a-ºi exprima punctele de vedere asupra excepþiei de neconstituþionalitate ridicate.

    Guvernul apreciazã cã excepþia este neîntemeiatã, fãcând trimitere ºi la jurisprudenþa Curþii Constituþionale în materie. Se aratã cã "accesul liber la justiþie nu este obstrucþionat prin instituirea cauþiunii de 20% din cuantumul sumei datorate, cauþiunea constituind o garanþie în vederea evitãrii abuzului de drept, exercitarea cu rea-credinþã a contestaþiei la executare determinând tergiversarea soluþionãrii cauzelor ºi, implicit, amânarea realizãrii creanþelor bugetare". De asemenea, Guvernul, referindu-se la jurisprudenþa Curþii Europene a Drepturilor Omului, în legãturã cu aplicarea art. 6 din Convenþia pentru apãrarea drepturilor omului ºi a libertãþilor fundamentale, aratã cã aceasta a stabilit cã "dreptul la acces la o instanþã nu este absolut, statul bucurându-se de o anumitã marjã de apreciere, astfel încât limitele aduse sã nu atingã acest drept în însãºi substanþa sa, sã urmãreascã un scop legitim ºi sã pãstreze un raport de proporþionalitate între mijloacele folosite ºi scop".
Preºedinþii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepþiei de neconstituþionalitate.

    C U R T E A,

    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziþiile legale criticate, raportate la prevederile Constituþiei, precum ºi Legea nr. 47/1992, reþine urmãtoarele:

    Curtea Constituþionalã a fost legal sesizatã ºi este competentã, potrivit dispoziþiilor art. 146 lit. d) din Constituþie, republicatã, precum ºi celor ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 ºi 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã, sã soluþioneze excepþia de neconstituþionalitate ridicatã.

    Obiectul excepþiei de neconstituþionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziþiile art. 127 din Ordonanþa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanþelor bugetare, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 30 august 2002, aprobatã cu modificãri ºi completãri prin Legea nr. 79/2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 26 martie 2003, ordonanþã republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 14 august 2003 ºi ulterior modificatã.

    Examinând excepþia de neconstituþionalitate, Curtea constatã cã, ulterior sesizãrii, Ordonanþa Guvernului nr. 61/2002, republicatã, cu modificãrile ºi completãrile ulterioare, a fost abrogatã, cu excepþia art. 152, prin art. 200 lit. c) din Ordonanþa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 29 decembrie 2003, la data intrãrii în vigoare a noii reglementãri (1 ianuarie 2004). Dispoziþiile art. 127 din Ordonanþa Guvernului nr. 61/2002 au fost preluate, cu un conþinut identic, în art. 164 alin. (1), (2) ºi (3) din Ordonanþa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã.

    În jurisprudenþa sa Curtea Constituþionalã a statuat în mod constant cã, atunci când dispoziþia legalã criticatã pentru neconstituþionalitate a fost abrogatã, excepþia este admisibilã numai în mãsura în care noua reglementare menþine în substanþa sa reglementarea anterioarã. Având în vedere cã în cauzã aceastã cerinþã este îndeplinitã, Curtea urmeazã sã se pronunþe asupra excepþiei de neconstituþionalitate a prevederilor art. 164 alin. (1), (2) ºi (3) din Ordonanþa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã, cu urmãtorul conþinut:
"(1) Contestaþia la executare se face cu condiþia depunerii numai de cãtre persoanele juridice a unei cauþiuni egale cu 20% din cuantumul sumei datorate, la unitatea teritorialã a Trezoreriei Statului.
(2) Dovada privind plata cauþiunii prevãzute la alin. (1) va însoþi în mod obligatoriu contestaþia debitorului, fãrã de care aceasta nu va putea fi înregistratã.
(3) Verificarea cuantumului cauþiunii se va efectua de judecãtorul de serviciu la data înregistrãrii cererii."
În opinia autorului excepþiei, aceste prevederi îngrãdesc liberul acces la justiþie prevãzut de art. 21 din Constituþie, precum ºi principiul egalitãþii înscris în art. 16 alin. (1) din Constituþie.

    Dispoziþiile constituþionale invocate în susþinerea excepþiei au urmãtorul cuprins:
- Art. 16 alin. (1): "Cetãþenii sunt egali în faþa legii ºi a autoritãþilor publice, fãrã privilegii ºi fãrã discriminãri.";
- Art. 21: "(1) Orice persoanã se poate adresa justiþiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãþilor ºi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept.
(3) Pãrþile au dreptul la un proces echitabil ºi la soluþionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
(4) Jurisdicþiile speciale administrative sunt facultative ºi gratuite."

    Curtea a mai fost sesizatã cu aceastã excepþie, pe care a respins-o ca neîntemeiatã (de exemplu, prin Decizia nr. 276/2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 1 august 2003). În motivarea soluþiei s-a reþinut, printre altele, cã ºi contestaþia la executare constituie, prin ea însãºi, o cale de acces la justiþie, iar "condiþionarea acesteia de plata unei cauþiuni reprezintã - ca ºi termenul de introducere a contestaþiei ºi celelalte condiþii prevãzute de lege - o mãsurã de asigurare a celeritãþii procedurii ºi de descurajare a abuzului de drept, admisibilã ºi rezonabilã", considerente în raport cu care nu se poate reþine pretinsa încãlcare a prevederilor art. 21 din Constituþie.

    În practicã însã obligativitatea plãþii cauþiunii, ca o condiþie de acces la calea de atac a contestaþiei la executare, s-a relevat a fi un impediment de multe ori insurmontabil, cu atât mai dificil de calificat ca rezonabil cu cât, potrivit legii, o asemenea cale de atac este deschisã oricãrei persoane lezate în drepturile ºi interesele sale legitime. Este motivul pentru care reglementarea în cauzã a fãcut obiectul a repetate sesizãri de neconstituþionalitate, acestea constituindu-se - în opinia Curþii - într-un element de noutate, de naturã sã impunã reexaminarea atât a soluþiei adoptate în precedent, cât ºi a considerentelor pe care se întemeiazã ºi, pe cale de consecinþã, reconsiderarea jurisprudenþei în materie, în sensul celor ce urmeazã.

    Este de principiu cã impunerea, prin lege, a unor exigenþe cum ar fi instituirea unor termene sau plata unor taxe, pentru valorificarea de cãtre titular a dreptului sãu subiectiv, chiar dacã constituie îngrãdiri ale accesului liber la justiþie, are o solidã ºi indiscutabilã justificare prin prisma finalitãþii urmãrite, constând în limitarea în timp a stãrii de incertitudine în derularea raporturilor juridice ºi în restrângerea posibilitãþilor de exercitare abuzivã a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigurã climatul de ordine, indispensabil pentru valorificarea plenarã a drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât ºi a drepturilor ºi intereselor legitime ale celorlalþi titulari, cãrora statul este þinut, în egalã mãsurã, sã le acorde ocrotire.

    Este, totodatã, de principiu cã legiuitorul este competent sã adopte asemenea reglementãri, în virtutea art. 126 alin. (2) din Constituþie, republicatã, potrivit cãruia "competenþa instanþelor judecãtoreºti ºi procedura de judecatã sunt prevãzute numai prin lege".

    Având dezlegarea constituþionalã sã procedeze ca atare, legiuitorul este þinut însã sã o facã orientându-se dupã principiul "est modus in rebus". Altfel spus, acesta trebuie sã fie preocupat ca exigenþele astfel instituite sã fie îndeajuns de rezonabile încât sã nu antreneze, în considerarea prevenirii unor eventuale abuzuri, o restrângere excesivã a exerciþiului dreptului, de naturã sã punã sub semnul întrebãrii însãºi existenþa acestuia.

    Independent de finalitatea urmãritã de legiuitor prin adoptarea reglementãrii deduse controlului de constituþionalitate, Curtea considerã cã aceasta contravine imperativelor principiale enunþate, în mãsura în care condiþioneazã însãºi înregistrarea contestaþiei la executare, în materie, de plata unei cauþiuni. Instituirea unei cãi de atac ca modalitate de acces la justiþie implicã în mod necesar asigurarea posibilitãþii de a o utiliza pentru toþi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate ºi calitate procesualã. Or, adãugarea la acestea a unei condiþii suplimentare, a cãrei neîndeplinire are semnificaþia drasticã a unui veritabil fine de neprimire a cererii de sesizare a instanþei cu respectiva cale de atac, constituie o îngrãdire a accesului liber la justiþie, contravenind astfel prevederilor art. 21 alin. (1) ºi (2) din Constituþie.
Îngrãdirea este cu atât mai evidentã cu cât efectele neplãþii cauþiunii nu sunt subsecvente unui act de judecatã exercitat de instanþã în limitele învestirii ºi potrivit competenþei sale jurisdicþionale, ci sunt constatate ºi dobândesc eficienþã pe calea unei operaþii tehnico-administrative derulate de judecãtorul de serviciu care, luând act cã obligaþia de platã a cauþiunii nu a fost îndeplinitã, urmeazã sã refuze înregistrarea contestaþiei, împiedicând astfel sesizarea instanþei ºi, prin aceasta, accesul liber la justiþie.

    Drept urmare, deºi raþiunile în considerarea cãrora legiuitorul a instituit exigenþa plãþii unei cauþiuni, constând în preocuparea de a restrânge posibilitatea exercitãrii cu rea-credinþã a contestaþiei la executare, în scop exclusiv dilatoriu, nu pot fi minimalizate ºi, cu atât mai puþin, negate, determinarea aprioricã ºi imperativã a cuantumului cauþiunii, stabilirea acestuia la 20% din cuantumul sumei datorate, cât ºi, mai ales, convertirea neplãþii sale într-un fine de neprimire a contestaþiei la executare sunt excesive ºi, prin aceasta, îngrãdesc în mod nepermis accesul liber la justiþie. Astfel, în mãsura în care cuantumul sumei datorate este deosebit de important, ceea ce îl pune pe debitor în imposibilitate de a achita cauþiunea impusã de lege, acesta este lipsit de dreptul de a formula contestaþie la executare ºi de a repune în discuþie respectivul cuantum, chiar dacã, prin ipotezã, nu datoreazã în realitate suma la care a fost impus.

    Curtea apreciazã cã raþiunile care au impus adoptarea, în aceastã materie, a reglementãrii criticate pot fi satisfãcute pe deplin - ºi într-o manierã mai puþin tranºantã, aptã sã asigure echilibrul de interese ºi egalitatea de arme între creditor ºi debitor - de reglementarea de drept comun (art. 399-404 din Codul de procedurã civilã), în ai cãrei termeni cauþiunea - al cãrei cuantum este stabilit de judecãtor - constituie o condiþie numai pentru a putea solicita ºi obþine suspendarea executãrii pânã la soluþionarea contestaþiei. Întrucât, potrivit acestei reglementãri, contestaþia nu este suspensivã de executare prin ea însãºi, creditorul are posibilitatea sã-ºi valorifice creanþa chiar dacã s-a formulat contestaþie la executare, câtã vreme nu s-a plãtit cauþiunea, iar dacã, urmare a plãþii acesteia, s-a dispus suspendarea, în mãsura în care contestaþia este respinsã, are garanþia reparãrii eventualului prejudiciu ce i-a fost astfel cauzat. La rândul sãu, debitorul, al cãrui acces liber la justiþie nu este îngrãdit prin obligarea sa la plata unei cauþiuni, ca o condiþie pentru înregistrarea contestaþiei, chiar dacã nu are posibilitatea de a achita cauþiunea ºi a obþine suspendarea executãrii, care îºi urmeazã cursul, are dreptul, în situaþia în care contestaþia sa este admisã, la întoarcerea executãrii.

    Aºa fiind, Curtea considerã cã admiterea excepþiei de neconstituþionalitate a dispoziþiilor art. 164 alin. (1), (2) ºi (3) din Ordonanþa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã, care, pentru motivele înfãþiºate, se impune, nu nesocoteºte câtuºi de puþin raþiunile majore avute în vedere de legiuitor la adoptarea reglementãrii în cauzã.

    Faþã de cele de mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) ºi al art. 147 alin. (4) din Constituþie, republicatã, precum ºi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 ºi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, cu majoritate de voturi,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Admite excepþia de neconstituþionalitate ridicatã de Societatea Comercialã "T.A. Caravan" - S.A. Fãlticeni în Dosarul nr. 2.521/2003 al Judecãtoriei Fãlticeni ºi constatã cã dispoziþiile art. 164 alin. (1), (2) ºi (3) din Ordonanþa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã sunt neconstituþionale.

Prezenta decizie se comunicã celor douã Camere ale Parlamentului conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicatã.

Definitivã ºi obligatorie.

Pronunþatã în ºedinþa publicã din data de 29 ianuarie 2004.

PREªEDINTE,
prof. univ. dr. COSTICÃ BULAI

Magistrat-asistent,
Mihai Paul Cotta

    OPINIE SEPARATÃ

    Considerãm cã soluþia care se impunea a fi adoptatã, în speþã, era cea de respingere ca nefondatã a excepþiei de neconstituþionalitate a dispoziþiilor art. 164 alin. (1), (2) ºi (3) din Ordonanþa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã, raportatã la prevederile art. 16 ºi art. 21 din Constituþie, conform jurisprudenþei anterioare a Curþii Constituþionale care, prin numeroase decizii, a respins ca nefondate excepþiile de neconstituþionalitate, având ca obiect dispoziþiile, cu acelaºi conþinut, ale art. 127 din Ordonanþa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanþelor bugetare, republicatã, în prezent abrogatã.

    În opinia pe care o susþinem, dispoziþiile textului criticat, care instituie obligativitatea depunerii unei cauþiuni egale cu 20% din cuantumul sumei datorate cu titlu de obligaþie fiscalã, la introducerea contestaþiei la executare silitã de cãtre persoanele juridice, nu reprezintã discriminare între persoanele juridice ºi cele fizice ºi nici nu constituie un impediment în exercitarea dreptului la acces liber la justiþie.

    Aºa cum s-a stabilit prin mai multe decizii ale Curþii Constituþionale prin care au fost respinse ca nefondate excepþiile de neconstituþionalitate privind dispoziþiile art. 127 din Ordonanþa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanþelor bugetare, având un conþinut identic cu cel al art. 164 alin. (1), (2) ºi (3) din Codul de procedurã fiscalã, "situaþia juridicã a persoanelor colective este diferitã de cea a persoanelor fizice, astfel încât tratamentul juridic diferit aplicabil - ºi anume obligaþia persoanelor juridice, în cazul contestaþiei la executare, de a plãti o cauþiune egalã cu 20% din cuantumul sumei datorate, spre deosebire de persoanele fizice care nu au asemenea obligaþie - este justificat în mod obiectiv ºi raþional". (A se vedea Decizia nr. 276 din 26 iunie 2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 1 august 2003.) În acelaºi sens s-a pronunþat Curtea Constituþionalã ºi prin Decizia nr. 419 din 11 noiembrie 2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 4 decembrie 2003, în care, în plus, s-a argumentat referitor la obligaþia instituitã pentru persoanele juridice de a plãti o cauþiune de 20% din cuantumul sumei datorate bugetului la introducerea contestaþiei la executarea silitã, cã "aceastã modalitate de reglementare a fost necesarã numai pentru persoanele juridice, atât în considerarea numãrului sporit de cauze care au avut ca obiect executarea creanþelor bugetare, cât ºi din motive de naturã economicã". Totodatã, prin aceastã decizie, a fost menþionat principiul stabilit de Curtea Constituþionalã, în acord cu jurisprudenþa Curþii Europene a Drepturilor Omului, potrivit cãruia "egalitatea în drepturi nu înseamnã uniformitate, fapt pentru care principiul egalitãþii în faþa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaþii juridice care, în funcþie de scopul urmãrit, nu sunt diferite". De asemenea, prin Decizia nr. 474 din 9 decembrie 2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 109 din 5 februarie 2004, Curtea Constituþionalã a reþinut cã "În raport cu volumul surselor de venit supuse impunerii ºi cu amploarea activitãþilor supuse taxelor prevãzute de lege - valoarea contribuþiilor persoanelor juridice la bugetul de stat este incomparabil mai importantã decât aceea a persoanelor fizice, iar contestaþiile la executare introduse de cãtre persoanele juridice în scopul întârzierii obligaþiilor lor financiare cãtre stat pot avea efecte cu mult mai pãgubitoare decât eventualele contestaþii formulate în acelaºi scop de cãtre persoanele fizice".

    În legãturã cu invocarea încãlcãrii dreptului la liber acces la justiþie, prevãzut de art. 21 din Constituþie, în repetate decizii ale Curþii Constituþionale s-a reþinut cã "depunerea cauþiunii stabilite prin art. 127 alin. (1) din Ordonanþa Guvernului nr. 61/2002 are rolul de a frâna acþiunile dilatorii ale persoanelor juridice în cadrul procedurii de executare silitã, fãrã ca prin aceasta sã fie încãlcate prevederile art. 21 din Constituþie. Contestaþia la executare constituie prin ea însãºi o cale de acces la justiþie, iar condiþionarea acesteia de plata unei cauþiuni constituie o mãsurã de asigurare a celeritãþii procedurii ºi de descurajare a abuzului de drept, admisibilã ºi rezonabilã" (Decizia nr. 313 din 10 iulie 2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 8 august 2003). În acelaºi sens s-a pronunþat Curtea, de exemplu ºi prin deciziile: nr. 229 din 3 iunie 2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 26 iunie 2003; nr. 419 din 11 noiembrie 2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 4 decembrie 2003; nr. 440 din 20 noiembrie 2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 21 ianuarie 2004; nr. 474 din 9 decembrie 2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 109 din 5 februarie 2004.
În opinia noastrã, considerentele pe care s-au întemeiat deciziile pronunþate în trecut de Curte cu privire la respingerea ca nefondatã a excepþiilor de neconstituþionalitate referitoare la dispoziþiile art. 127 din Ordonanþa Guvernului nr. 61/2002 îºi pãstreazã valabilitatea în cazul dispoziþiilor cu conþinut identic ale art. 164 alin. (1), (2) ºi (3) din Ordonanþa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã.

    Faptul cã reglementarea în cauzã [art. 127 alin. (1), (2) ºi (3) din Ordonanþa Guvernului nr. 61/2002] a fãcut, în trecut, obiect al unor repetate sesizãri de neconstituþionalitate nu constituie eo ipso o justificare pentru reconsiderarea jurisprudenþei ºi admiterea, prin Decizia nr. 40/2004 a Curþii Constituþionale, a excepþiei de neconstituþionalitate a dispoziþiilor art. 164 alin. (1), (2) ºi (3) din Codul de procedurã fiscalã, aºa cum se susþine în decizia adoptatã.

    În decizia la care se referã prezenta opinie separatã, deºi se acceptã principiul afirmat în jurisprudenþa Curþii Constituþionale, cât ºi în cea a Curþii Europene a Drepturilor Omului, cã "impunerea, prin lege, a unor exigenþe cum ar fi instituirea unor termene sau plata unor taxe, pentru valorificarea de cãtre titular a dreptului sãu subiectiv, chiar dacã constituie îngrãdiri ale accesului liber la justiþie, are o solidã ºi indiscutabilã justificare prin prisma finalitãþii urmãrite, constând în limitarea în timp a stãrii de incertitudine în derularea raporturilor juridice ºi în restrângerea posibilitãþilor de exercitare abuzivã a respectivului drept [...]", se considerã excesivã condiþionarea "însãºi a înregistrãrii contestaþiei la executare, în materie, de plata unei cauþiuni".

    Se considerã, în esenþã, cã "determinarea aprioricã ºi imperativã a cuantumului cauþiunii, stabilirea acestuia la 20% din cuantumul sumei datorate, cât ºi, mai ales, convertirea neplãþii sale într-un fine de neprimire a contestaþiei la executare sunt excesive ºi, prin aceasta, îngrãdesc în mod nepermis accesul liber la justiþie".
Considerãm, în dezacord cu opinia majoritãþii membrilor Curþii, cã dispoziþiile legale criticate nu încalcã dreptul la liber acces la justiþie.

    Cauþiunea, prin însãºi natura sa, reprezintã nu numai o condiþie de admisibilitate a contestaþiei, ci ºi o garanþie a bunei-credinþe a debitorului obligaþiei fiscale înscrise într-un titlu executoriu cã nu formuleazã contestaþia în scopul de a tergiversa realizarea creanþei fiscale pentru care este urmãrit.

    În cazul prevãzut de textul criticat, debitorul, conform art. 164 din Codul de procedurã fiscalã, contestã, în realitate, mãsuri procedurale - orice act de executare efectuat cu încãlcarea prevederilor Codului de procedurã fiscalã de cãtre organele de executare sau însuºi titlul executoriu în temeiul cãruia a fost pornitã executarea (când acest titlu nu este o hotãrâre datã de o instanþã judecãtoreascã sau de alt organ jurisdicþional ºi dacã pentru contestarea lui nu existã o altã procedurã prevãzutã de lege). În consecinþã, este evident cã prin introducerea contestaþiei la executare se poate ajunge la întârzierea realizãrii creanþei fiscale, cauþiunea fiind instituitã tocmai pentru descurajarea exercitãrii cu rea-credinþã a dreptului de a contesta executarea silitã. Este, pe de altã parte, esenþial de reþinut cã de natura cauþiunii, care reprezintã o garanþie, este restituirea ei celui care a plãtit-o, în cazul admiterii contestaþiei, aºa cum, de altfel, prevede art. 164 alin. (4) din Codul de procedurã fiscalã.

    În legãturã cu cuantumul cauþiunii fixat prin textul criticat la o cincime din suma datoratã bugetului cu titlu de impozite sau taxe, considerãm, în acord cu jurisprudenþa de pânã acum a Curþii Constituþionale, sã subliniem cã acesta nu este exagerat ºi nu constituie un impediment pentru exercitarea dreptului la acces la justiþie. De altfel, în cadrul procedurii obiºnuite, în cazul cererii de suspendare a executãrii, instanþa este cea care fixeazã cuantumul cauþiunii, având astfel posibilitatea, cel puþin teoretic, sã stabileascã un cuantum mai mare decât 20% din valoarea bunului urmãrit. (A se vedea art. 403 din Codul de procedurã civilã, text considerat a fi constituþional, potrivit jurisprudenþei Curþii Constituþionale.)

    De altfel, pentru a reprezenta o garanþie realã a exercitãrii cu bunã-credinþã a dreptului de a contesta executarea, cauþiunea trebuie sã aibã un caracter serios, sã nu fie derizorie în raport cu valoarea datoriei fiscale, în cazul prevãzut de textul criticat.

    În ceea ce priveºte aprecierea asupra cuantumului cauþiunii, considerãm cã în cauzã este necesar sã fie avutã în vedere jurisprudenþa Curþii Constituþionale, care, într-un alt context, referindu-se la aprecierea cuantumului taxei de timbru, a stabilit, pe bunã dreptate, considerãm noi, cã, "dacã cuantumul acesteia ar pãrea ridicat, aprecierea nu este de resortul contenciosului constituþional. Curtea Constituþionalã nu este în mãsurã sã cenzureze opþiunile legiuitorului ºi sã înlocuiascã aprecierea acestuia - suveranã ºi deplinã - cu propria sa apreciere, cãci în felul acesta s-ar transforma, practic, într-un legislator pozitiv, subsecvent". (A se vedea Decizia nr. 75 din 17 aprilie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 29 septembrie 1997.) Mutatis mutandis, acest argument este valabil ºi în ceea ce priveºte aprecierea cuantumului cauþiunii stabilit prin textul criticat pentru neconstituþionalitate.

    Esenþial este în opinia noastrã cã materia fiscalã are un caracter special prin însãºi natura sa, în care prevaleazã elementele de drept public, ceea ce impune o anumitã celeritate în executarea obligaþiilor fiscale, cerutã de necesitatea asigurãrii ritmice a veniturilor bugetului de stat ºi ale bugetelor locale, în vederea finanþãrii integrale ºi la timp a cheltuielilor bugetare.

    De asemenea, este necesar sã fie avut în vedere faptul cã, separat de faza executãrii silite în care se pune problema contestaþiei la executare, contribuabilii au posibilitatea de a formula contestaþii împotriva actelor administrative fiscale - decizii de impunere, acte asimilate deciziilor de impunere, titluri de creanþã privind datoria vamalã (a se vedea titlul IX al Codului de procedurã fiscalã), pentru care nu se prevãd cauþiuni ºi taxe de timbru [art. 170 alin. (2) din acelaºi cod].

    În acelaºi timp, contrar punctului de vedere exprimat în decizia la care se referã prezenta opinie separatã, considerãm cã în temeiul dispoziþiilor art. 126 alin. (2) din Constituþie, potrivit cãruia procedura de judecatã este prevãzutã de lege, legiuitorul delegat avea dreptul ca, în materia procedurii fiscale, sã instituie plata cauþiunii la introducerea contestaþiei la executare, tocmai având în vedere necesitãþile impuse de urgenþa ºi ritmicitatea cu care trebuie îndeplinite obligaþiile fiscale.

    În consecinþã, procedura specialã instituitã de Codul de procedurã fiscalã are deplinã legitimitate constituþionalã în dispoziþiile menþionate ale Legii fundamentale, aºa cum au avut-o ºi dispoziþiile Ordonanþei Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanþelor bugetare.

    De altfel, de mult timp s-a statuat, de principiu, în sensul cã "chiar în domeniul dreptului procesual civil este general admis cã acþiunea în justiþie este subordonatã unor condiþii de admisibilitate, care limiteazã liberul acces la justiþie, iar, în dreptul administrativ, sub denumirea de «fine de neprimire», ele apar ºi mai numeroase" (Prof. dr. Tudor Drãganu, Liberul acces la justiþie, Lumina Lex, Bucureºti, 2003).

    De asemenea, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a stabilit cã "dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenþia l-a recunoscut fãrã sã-l defineascã în sensul restrâns al cuvântului, existã posibilitatea limitãrilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conþinutul oricãrui drept" [Hotãrârea din 21 februarie 1975 (plenul Curþii) seria A nr. 18, publicatã de V. Berger - Jurisprudenþa CEDO, ediþia a 4-a, IRDO, 2003, pag. 156].
În acest sens, Curtea Constituþionalã a stabilit, în trecut, cã "legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaþii deosebite, reguli speciale de procedurã, ca ºi modalitãþile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiþie presupunând posibilitatea neîngrãditã a celor interesaþi de a utiliza aceste proceduri, în formele ºi în modalitãþile instituite de lege" (Decizia Plenului Curþii Constituþionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).