Libertatea de exprimare a copiilor este doar unul dintre drepturile „uitate” ale acestora

Reglementarea principală cu privire la drepturile copilului în România este Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Actul normativ se inspiră în principal din Convenției Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului și cuprinde toate drepturile fundamentale ale copiilor, de la dreptul la educație, la indentitate, sănătate și bunăstare, până la dreptul de a avea relații cu familia sa, dreptul de presta anumite activități remunerate, dar de a nu fi supus la muncă forțată. Ceea ce mulți ignoră însă este că și copiii au dreptul de a-și exprima opiniile, de a se împotrivi religiei practicate de părinți ori de a depune singuri plângeri cu privire la cei care le afectează drepturile fundamentale.

Copiii au dreptul la libertate de exprimare

Potrivit Legii nr. 272/2004, copiii au dreptul la libertate de exprimare și trebuie să aibă posibilitatea nețărmurită de a căuta, de a primi și de a transmite informații de orice natură, care vizează promovarea bunăstării lor sociale, sănătatea lor fizică și mentală.

Iar părinții și ceilalți responsabili legali ai copiilor, precum și orice alte persoane care au obligația de a asigura respectarea drepturilor lor, trebuie să le dea informațiile, explicațiile și sfaturile necesare, în funcție de vârsta și de cât de mult pot să înțeleagă aceștia la momentul respectiv. În orice caz, aceștia au obligația de a-i lăsa pe copii să-și spună punctul de vedere, să-și prezinte ideile și opiniile așa cum consideră.

Tot în acest sens sunt și prevederile Convenției cu privire la drepturile copilului, potrivit căreia: "Copilul are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi şi de a difuza informaţii şi idei de orice natură, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită sau artistică ori prin orice alte mijloace, la alegerea copilului".

Practic, această libertate de exprimare ar putea cunoaște unele restricționări, potrivit Convenției, dar numai în două situații clar definite: pe de-o parte, dacă în joc ar fi respectarea drepturilor sau a reputației altei persoane, iar pe de altă parte, dacă ar fi vorba despre protejarea securităţii naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii publice şi a bunelor moravuri.

Totuși, legea mai prevede și că "copiii nu pot fi folosiţi sau expuşi de către părinţi, reprezentanţi legali, alte persoane responsabile de creşterea şi îngrijirea lor, organisme private acreditate ca furnizori de servicii sociale, instituţii publice sau private, în scopul de a obţine avantaje personale/instituţionale sau de a influenţa deciziile autorităţilor publice".

Cum pot părinții să influențeze religia copiilor

Nici copiii nu sunt lipsiți de dreptul constituțional la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. În acest sens, actul normativ îi atenționează pe părinți că trebuie să-și lase copilul să facă propria alegere cu privire la religie, chiar dacă ei încearcă să-l îndrume pe calea propriilor convingeri. În orice caz, părinții nu au voie să-și forțeze copiii să adere la o religie sau la un anumit cult.

Ceea ce înseamnă că, dacă un copil se împotrivește total convingerii respective, el nu poate fi forțat să practice acea religia, oricare ar fi vârsta sa. De altfel, copiii care au împlinit vârsta de 16 își pot alege singuri religia, iar alte persoane nu-i pot forța pe cei mici să-și schimbe credința, fără acordul lor, dacă au împlinit 14 ani.

"Libertatea de a-şi  manifesta propriile convingeri religioase sau alte convingeri nu poate fi îngrădită decât de restricţiile prevăzute în mod expres de lege şi care sunt necesare pentru protecţia securităţii publice, a ordinii publice, a sănătăţii publice şi a bune lor moravuri sau a libertăţilor şi drepturilor funda mentale ale altora", stabilește Convenția cu privire la drepturile copilului.

În ce condiții pot participa copiii la dezbaterile publice televizate?

Copiii au dreptul la protejarea imaginii lor publice, dar și a vieții intime, familiale. Legea, în aceeași notă cu Convenția privind drepturile copilului, stabilește că sunt interzise orice acțiuni care ar putea să afecteze imaginea publică a copilului și dreptul acestuia la viața privată și de familie.

Legea nr. 272/2004 mai prevede și în ce condiții pot să participe copiii sub 14 ani la dezbateri publice, în cadrul unor programe de televiziune: este necesar atât consimțământul scris al copilului, cât și al părinților săi ori al altor responsabili de protecția drepturilor sale. Legea îi face responsabili pe cei la Consiliul Național al Audiovizualului de supravegherea modului în care programele de acest fel se derulează, pentru a se asigura că acest drept fundamental al celor mici este pe deplin respectat.

"Niciun copil nu va fi supus unei imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa sa privată, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţa sa, precum şi niciunui fel de atac ilegal la onoarea şi reputaţia sa", stabilește Convenția.

Și părinții și statul sunt responsabili de nivelul de trai decent al copilului

Este și firesc, de altfel, ca un copil să aibă dreptul la un nivel de trai care să-i permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială. Părinţilor şi oricărei alte persoane care au în grijă un copil le revine în primul rând responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităţilor şi a mijloacelor lor financiare, condiţiile de viaţă necesare în vederea dezvoltării copilului.

Potrivit legii și Convenției însă, acolo unde părintele nu dispune de mijloace, statul, prin autoritățile sale, trebuie să intervină și să acorde alocații, indemnizații, prestații în bani sau în natură pentru familiile cu copii. Raționamentul firesc ar fi ca și aceste prestații să fie suficiente astfel încât să se asigure minimul necesar la care ne-am referit în paragraful de mai sus.

Copiii beneficiază, în acest sens, de asistență socială și de asigurări sociale, cei cu handicap având dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor lor, iar cei cu dizabilități beneficiază de asistență medicală gratuită, inclusiv de medicamente gratuite.

Copiii nu pot fi supuși la muncă forțată și trebuie să aibă locuri de joacă

Vorbim, în linii mari, de protecția copilului împotriva exploatării economice. Concret, asta înseamnă că el nu poate fi exploatat și constrâns să muncească, cu atât mai puțin dacă este oferit ca monedă de schimb pentru acoperirea de către părinți a unor datorii bănești - moneda de schimb fiind, de fapt, efortul depus de copil.

Copiii ar putea presta activități remunerate în domeniile cultural, artistic, sportiv, publicitar și de modeling, dar înainte de începerea acestor activități e necesar ca serviciul public de asistență socială de la domiciliul copilului să fie informat. Despre acest subiect puteți afla mai multe de aici.

Copiii au dreptul recunoscut de lege la vacanță și odihnă. Ei trebuie să beneficieze de timp liber suficient pentru activitățile recreative proprii vârstei sale și la activitățile culturale, artistice și sportive. Legea mai prevede aici că autoritățile publice sunt obligate să le asigure copiilor locuri de joacă suficiente și adecvate pentru copii, mai ales în marile orașe, unde populația este numeroasă.

Copilul are dreptul să depună singur plângeri la autorități

Copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale, conform Legii nr. 272/2004. Iar acest aspect este deosebit de important mai ales dacă ne gândim la copiii supuși pedepselor fizice ori tratamentelor umilitoare ori degradante.

În plus, mai prevede legea, copilul capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte, mai cu seamă dacă ne gândim la procedurile judiciare sau administrative care îl privesc, unde copilul are dreptul să fie ascultat (inclusiv dacă are mai puțin de zece ani, potrivit legii). Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare şi li se va acorda importanţa cuvenită, în raport cu vârsta şi cu gradul de maturitate a copilului.

Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere şi de a primi orice informaţie pertinentă, de a fi consultat, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte.

Firește că, așa cum stabilește și legea, un copil nu poate fi obligat să vorbească de către autorități, iar dacă este ascultat în cadrul unui proces penal, acest lucru se întâmplă, ca regulă, o singură dată în desfășurarea judecății, potrivit normelor de procedură penală. Toate dispozițiile legale în acest domeniu pun întotdeauna protecția minorului pe primul plan și se încearcă, pe cât posibil, diminuarea oricăror traume pe care acesta le-ar putea suferi.

Întotdeuna, așa cum stabilește și Legea nr. 272/2004, dar și Convenția pentru protecția drepturilor copilului ori alte acte normative (pe alocuri, inclusiv Codul civil), ceea ce primează este interesul superior al copilului. Respectarea acestui principiu le revine în primul rând părinților, dar și celorlalți responsabili ai copilului.

"Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti", stabilește legea.