Cetățenii executați silit pentru un credit ipotecar pot beneficia, de asemenea, de darea în plată

În lupta cu creditele împovărătoare, Legea nr. 77/2016 privind darea în plată îi ajută în egală măsură și pe cei care mai sunt încă proprietari și pe cei care au fost executați silit de bănci și au rămas fără locuințele ipotecate, dar mai datorează în continuare bani creditorilor.

Cel mai recent, Tribunalul Suceava a recunoscut unui datornic executat silit dreptul de a beneficia de prevederile legii, într-o hotărâre definitivă. Tribunalul i-a dat dreptate datornicului și a desființat hotărârea primei instanțe, care a considerat în mod greșit că datornicul nu mai poate beneficia de Legea dării în plată, nemaiavând practic ce să dea în plată în urma executării silite. Primei instanțe i s-a reproșat că a ignorat prevederile legii în această privință:

"Dreptul de a cere instanței să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparține și consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanței, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului", potrivit Legii nr. 77/2016.

În speță, datornicul a fost executat silit de către creditorul său, iar locuința ipotecată a fost vândută și întreg prețul acesteia a intrat în buzunarele creditorului. Cu toate acestea, așa cum se întâmplă adesea, prețul locuinței vândute silit nu a fost suficient ca să acopere toate datoriile celui împrumutat. În acest context, datornicul s-a văzut pus în situația de a profita de prevederea de mai sus din Legea dării în plată și a notificat creditorul cerându-i să recunoască faptul că, în urma executării silite, datoriile sale s-au stins.

Creditorul, la fel ca prima instanță de judecată, au interpretat greșit această notificare pe care a făcut-o datornicul ca fiind un act de dare în plată efectivă. Așa cum înțelegem din motivarea oferită de tribunal (și pe care o găsim pe pagina de Facebook a Asociației Parakletos), debitorul din cauza respectivă nu a făcut o notificare de dare în plată, ci un demers recunoscut de Legea dării în plată prin care a cerut să se recunoască stingerea datoriilor sale în urma executării silite.

Practic, datornicul a făcut respectiva notificare tocmai pentru a evita ca părțile să mai ajungă în instanță, aspect pe care judecătorii de la tribunal l-au apreciat ca un demers valabil și în deplin acord cu legea.

"Atât contestatoare cât și prima instanță au analizat în mod greșit obiectul notificării care nu privește darea în plată a imobilului, ci constatarea stingerii creanței [...] Deși intimata susține că pentru aplicarea art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016 (cel pe care l-am citat mai sus - n.red.) nu este necesară notificarea, ci promovarea directă a acțiunii în contestație, Tribunalul consideră că dispozițiile art. 8 alin. 5 nu exclud procedura notificării. Prin urmare, faptul că debitorii au procedat la notificare, permite ca părțile să procedeze la aplicarea dispozițiilor stingerii datoriei și prin acord bilateral, fără intermediul instanțelor de judecată", scrie în hotărârea definitivă.

Ce a spus până acum CCR în privința datornicilor executați silit?

În cea mai importantă decizie a CCR pe Legea dării în plată la acest moment este Decizia nr. 623/2016. În motivarea sa, Curtea precizează:

"Executarea unei obligaţii a debitorului poate avea loc, în principiu, în două moduri: de bunăvoie sau prin executare silită. Cauzele pentru care se ajunge la executare silită sunt aceleaşi ca cele care îl determină pe debitor să dea în plată imobilul cu care a garantat împrumutul. Legiuitorul a reglementat aceeaşi soluţie pentru situaţii identice. Darea în plată poate opera şi în faza executării silite, neputându-se reţine încălcarea autorităţii de lucru judecat al hotărârii instanţei judecătoreşti care a încuviinţat executarea silită, întrucât aceasta nu are ca obiect soluţionarea fondului. Chiar şi în această fază instanţa poate aprecia cu privire la îndeplinirea condiţiilor privind existenţa impreviziunii", scrie în motivarea deciziei.

Esențialul acestei decizii a fost faptul că CCR a stabilit că instanța de judecată care are în față un caz de dare în plată trebuie să verifice, pe lângă condițiile impuse de Legea nr. 77/2016, și pe cele de la impreviziune. Așa cum reiese din paragraful citat mai sus, verificarea condițiilor de la impreviziune se impune și în cazul celor care sunt executați silit și cer darea în plată.

În afară de asta, judecătorii de la CCR au subliniat faptul că legea se aplică și celor care au contracte de credit încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016 (mai 2016) și celor care au început să fie executați silit înainte de această dată.

În continuare, prin Decizia nr. 639/2016, CCR a respins ca inadmisibile criticile formulate în legătură cu prevederea pe care am citat-o la începutul articolului și alte câteva din Legea nr. 77/2016. Astfel, Curtea a constatat că prevederile respective nu aveau legătură cu soluționarea procesului respectiv, pentru că: "Legea nr. 77/2016, în întregul ei, nu poate sta ca temei, în mod formal, al acțiunii intentate de reclamant, întrucât acesta nu a formulat nicio notificare și nu a solicitat transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului său, bunul fiind deja vândut la licitație publică încă din anul 2015", potrivit deciziei.

Într-o altă motivare, aceea a Deciziei nr. 638/2016, Curtea s-a referit la soluția pe care a oferit-o în Decizia nr. 639 și a oferit aceeași motivație: excepția de neconstituționalitate a fost respinsă pentru că reclamantul-debitor din respectiva cauză nu a formulat nicio notificare și nu a solicitat transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului său, solicitând de fapt instanței numai stingerea datoriilor.

Prevederile se aplică în continuare

De fapt, în contextul acestor ultime decizii, numeroase voci au spus că CCR ar fi desființat deja posibilitatea celor executați și evacuați din casele ipotecate de a mai beneficia de dispozițiile Legii privind darea în plată. Strict tehnic însă, prin Deciziile nr. 638 și 639, CCR nu a lipsit de efecte juridice niciun paragraf din actul normativ, pentru că nu a pronunțat decizii de neconstituționalitate, ci a respins niște excepții.

Pentru a putea afirma că o prevedere legală nu mai este aplicabilă în urma unei decizii a Curții, e necesar ca ea să fie declarată neconstituțională. În urma unei astfel de decizii, prevederea respectivă este "suspendată" și nu mai poate produce efecte juridice, revenind Parlamentului atribuția de a face modificări astfel încât problema să fie acoperită cu o prevedere care nu este în dezacord cu Constituția. În orice caz, după 45 de zile de la publicarea deciziei Curții, prevederile constituționale nu se mai aplică deloc. Or, în cazul Legii dării în plată, acest lucru nu s-a întâmplat.

"Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept", potrivit Constituției.