Și totuși, ce e important pentru un copil, când părinții divorțează?

E greu de stabilit a cui e vina, fiecare se simte neîndreptățit, înșelat, dezamăgit. Dinamica dintre parteneri, în ajunul rupturii, are, mai mereu, niște elemente comune: unul s-a distanțat emoțional, intenționând să scape din relație, celalalt e suprins, luat pe nepregătite, copleșit de disperare.

Când relația se destramă, ies la suprafață, din ambii părinți, cele mai profunde temeri: de abandon, separare, singurătate. Se prăbușesc iluzii, așteptări, obișnuințe. Nimic nu o să mai fie cum a fost. Și așa e, dar, chiar și în suferință, trebuie să existe un rest de demnitate. Diferențele dintre oameni apar și aici, în modalitatea de a-și trăi propria suferință, sunt limite peste care cei rezonabili nu trec, indiferent de cum s-a purtat celălalt. Alții nu mai țin cont de nimic. Se declanșează un război inutil, iar ajunși aici, părinții oricum vor divorța.

Doar că în tot acest iureș al emoțiilor, mulți părinți ratează esențialul: ce simte copilul? Cum anume se vor răsfrânge toate acestea asupra lui? În definitiv, părinții au făcut niște alegeri, chiar și alegerea de a nu investi suficient în relația lor, pentru că și dezinteresul este cumva o poziționare, o alegere, dar copilul, el ce alegere a făcut?

În aceasta situație conflictuală, de tensiune generală, există câteva recomandări utile care îl pot ajuta pe copil să gestioneze mai bine anxietatatea de separare:

Primul pas este să-i explicam copilului (de la 3-4 ani în sus) că adulții ajung să nu se mai înțeleagă, se întâmplă în viață, e un fapt pe care el îl poate asimila la un moment dat, îl poate recunoaște în universul lui, în interacțiunile cu ceilalți copii. Important e să vadă că exista relații în care pot apărea neînțelegeri, dar care nu implică manifestări de ură, violentă, furie. Practic, îi transmitem implicit un model a face față separărilor. E profund greșit să-l încărcam pe copil cu ura noastră, să-i spunem că despărțirea are loc deoarece celălalt părinte a înșelat, mințit etc. Nu-l ajută cu nimic, din contră, el se va simți împins în conflicte puternice, va exista în el o luptă între imaginea bună a părintelui care a trădat și imaginea rea pe care celălalt părinte încearcă să i-o impună. E nedrept să-l împovărezi pe copil în acest fel, vorbindu-l de rău pe celălalt. 

Ce nu înțeleg părinții care procedează așa este că vor fi judecați la rândul lor de propriul copil, atunci când acesta va crește: "când eram mic mama îl vorbea mereu de rău pe tata", în schimb, despre părintele care se abține din a-l denigra pe celalalt se vorbește cu respect "tata nu a fost ok, dar mama nu l-a vorbit niciodată de rău". De fapt, părintele care îl încarcă pe copil caută să și-l facă aliat cu orice preț, iar copilul, la rândul său, se va simți obligat să "pactizeze" cu acest părinte prin alungarea propriei dureri emoționale. Își va reprima tristețea, va învăța să-și ascundă durerea, își va construi tot felul de bariere deoarece el a înțeles că nu e ok să arate cât de mult suferă după părintele pierdut. El va înțelege instinctiv că astfel de manifestări nu sunt pe placul părintelui furios. Doar că așa va proceda și cu experiențele dureroase ulterioare, se va "separa" în interior, își va construi un zid de care e posibil să se lovească și părintele care acum e furios. Apoi, când copilul ajunge la adolescentă, părintele furios se va intreaba nedumerit de unde are atâtea probleme copilul.

Părintele "trădat" e necesar să înțeleagă un lucru decisiv: partenerul a eșuat în rolul de partener, dar nu în rolul de părinte. Este o deosebire uriașă, poți rata o relație partenerială, dar poți fi ok ca părinte. În psihoterapie constentizarea acestui fapt reprezintă o etapa esențială, relația s-a destrămat, dar asta nu înseamnă că ai încetat din a fi un părinte bun. Toți părinții rezonabili au tendinta de a se culpabiliza, de a lega eșecul relației cu partenerul de eșecul ca părinte. Cu alte cuvinte, nu-ți mai iubești partenerul, dar iți poți iubi în continuare copilul. Ce vei face după divorț va conta enorm.

După acest prim pas, după ce îi explicăm că părinții nu se mai înțeleg și urmează să nu mai fie împreună, căutăm să diminuam teama principală care se declanșează imediat în copil: teama că își va pierde unul din părinți, teama de pierdere, de separare. E firesc ca, în acest stadiu, copilul să resimtă o anxietate puternică, cu crize de plâns, agitație extremă sau tristețe intensă. Lăsați-l să-și descarce durerea, să plângă, e important doar să știe că sunteți acolo dacă are nevoie de ceva. Încurajați-l să pună în cuvinte ceea ce simte.

Dacă copilul poate pune în cuvinte ceea ce simte, înseamnă că durerea a mai scăzut. Întotdeauna este un semn îngrijorător dacă copilul nu-și poate verbaliza durerile timp îndelungat. Cele mai mari traume sunt cele care ne lasă fară cuvinte. Copilul are nevoie să audă de multe ori, să fie reasigurat, că nu-și va pierde unul din părinți, că celălalt părinte vă continua să fie acolo pentru el. Pe cât se poate, e preferabil ca acel copil să rămână în locuința unde a stat până atunci. Căutați cumva o constanță, schimbările să nu fie foarte dese, altfel copilul se va simți insecurizat și dezorientat. Adevărul este că va exista o traumă de separare, inevitabil, dar ceea ce contează este intensitatea acestei traume.

Daca părintele care nu mai locuiește cu copilul se va implica real în viața lui, daca va fi acolo, atunci intensitatea traumei de separare va fi scăzută. Atașamentul se formează și se păstrează prin prezență! Prima condiție e să fii acolo, prezent, implicat. Nu contează atât de mult că e "sânge din sângele tău", copilul se va atașa de persoana care se află constant lângă el.

Am lucrat mult cu copiii din casele de copii, aproape toți aveau un singur reproș fată de părinți: de ce nu au venit să-i vadă! Nu de ce au fost abandonați ci de ce părinții nu s-au interesat de ei. Copiii pot înțelege că părinții nu au avut condiții, că au existat tensiuni etc., dar e greu de înțeles de ce nu au venit măcar să-i viziteze... Când părintele nu-și vizitează copilul, acesta din urma va crede că e ceva în neregulă cu el, că nu e îndeajuns de bun pentru a fi iubit. Din păcate, această frază o aud cel mai des în ședințele de psihoterapie.

Părinții care "uită" că au un copil ar trebui să cunoască ce consecințe determină trauma de abandon asupra dezvoltării emoționale a unui copil părăsit: insecuritate de fond (anxietate),

• complexe de inferioritate (nu sunt îndeajuns de bun),
• furie (la adresa părintelui care l-a abandonat, sau agresivitate deplasată asupra celorlalți),
• tristețe latentă (pierderea care rămâne la nivel emoțional, lipsa de motivație, sentimente de gol interior, absenta oricărui sens existențial),
• culpabilitate (eu sunt de vină că părintele m-a părăsit),
• tendință de auto-sabotaj (se va pune în situații în care are cumva de pierdut sau se va auto-mutila),
• grave perturbări ale imaginii de sine (nu merit, nu mă ridic la nivelul celorlalți, sunt urât),
• teama de pierdere (nu se va implica emoțional în relații sau se va agăța cu disperare de celălalt, anulându-și propria personalitate pentru a-i face celuilalt pe plac) etc.

Revin cu precizarea că toate aceste efecte depind în mare măsură de prezența părinților în viața copilului după divorț, dar, efectele pot fi catastrofale dacă părintele iese din viața propriului copil. Categoric, contează și influența părintelui care stă mai mult cu copilul, dar cel care pleacă lasă în copil, la nivel inconștient, constelațiile descrise mai sus.

Dacă simțiți că sunteți prea încărcați de emoții, că ele sunt greu gestionabile, mergeți la un psihoterapeut, el va intermedia, va aplana tensiunile, va stimula o comunicare rezonabilă între dumneavoastră și partener.

În concluzie, păstrați legătura mereu cu copilul vostru, dacă nu, regretele vor fi tardive și greu de reparat.