Drepturile omului trebuie respectate și pe timpul stării de urgență

Derogarea României ar putea crea senzația că, de la momentul activării articolului 15 din Convenție, aceasta nu se mai aplică. Acest lucru este greșit, însă. Conform articolului 15, „[î]n caz de [...] pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta Convenţie, în măsura strictă în care situaţia o impune şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional”.

Există, în primul rând, anumite drepturi în Convenție care nu sunt afectate de acestă derogare, fie din cauză că celălalte paragrafe ale articolului 15 prevăd acest lucru expres, fie din cauză că asemenea drepturi nu pot fi limitate, în nicio situație. E vorba, mai exact, de:

• dreptul la viață;
• dreptul de a nu fi supus torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante;
• dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau în stare de aservire;
• dreptul de a nu fi pedepsit fără ca pedeapsa să fie prevăzută în lege.

Dincolo de aceste drepturi, însă, există o serie de alte drepturi ce pot fi afectate pe timp de situație de urgență, cum e cazul generat de criza coronavirus. Aceste drepturi variază de la libertatea de mișcare pe teritoriul statului la dreptul la viață privată (care ar putea fi afectat prin măsuri luate pentru a urmări persoanele obligate să stea izolate, de exemplu) sau la dreptul la liberă exprimare, ce conține și dreptul la informație.

Esența derogării, însă, nu este că statul ar putea limita fără nicio consecință drepturile prevăzute în Convenție, ci că beneficiază de o marjă largă de apreciere în ceea ce privește implementarea măsurilor. Fără a intra în prea multe detalii, din cauză că vorbim de un concept extrem de complex, marja de apreciere are la bază considerarea faptului că statul e cel mai bine poziționat să determine necesitățile sale și ce măsuri trebuie luate în interes public.

De aceea, ca regulă, el nu va fi sancționat atât timp cât e rezonabil cum acționează, iar Curtea nu i se va substitui, pentru a nu afecta puterea statului de a lua propriile decizii pe care le consideră necesare pentru depășirea crizei.

Însă ce se va analiza este dacă statul a depășit ceea ce este necesar pentru protecția intereselor publice fundamentale, în contextul unei crize precum cea generată de coronavirus. În cazul unei asemenea analize, Curtea, conform jurisprudenței ei, va analiza o serie de factori pentru a vedea dacă statul nu a acționat abuziv, depășind ceea ce era strict necesar. Printre altele, e vorba de:

• dacă măsurile sunt, cu adevărat, luate pentru a remedia efectele crizei și dacă sunt folosite strict pentru motivele ce au determinat luarea lor;
• dacă derogarea de la vreun drept este limitată pe cât posibil și există argumente pentru această decizie;
• dacă s-a analizat și verificat constant necesitatea măsurii;
• dacă au existat garanții pentru a limita impactul asupra drepturilor, pe cât posibil;
• proporționalitatea măsurilor, lucru foarte important, întrucât măsuri radicale ar trebui luate doar dacă pot, cu adevărat, să ofere un beneficiu în vederea remedierii efectelor.

Așadar, derogarea de la CEDO - în măsura permisă - nu este o oportunitate de ignorare a drepturilor omului, ci doar un instrument ce îi este acordat statului, în măsura în care acest lucru este necesar, pentru a putea să facă față crizei prin care trece, asigurându-i-se o largă marjă de apreciere în ceea ce înseamnă măsuri luate pentru stoparea efectelor negative. Dar chiar și așa, totul trebuie să fie proporțional și abuzurile trebuie evitate.