CCR: Nereglementarea corespunzătoare a dreptului martorului la tăcere creează riscul pentru acesta de a se autoincrimina

Codul de procedură penală stabilește următoarele: „[d]eclarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară”.

După cum se vede, prevederea nu reglementează dreptul martorului la tăcere. Pentru a înțelege mai bine problema, o persoană ar putea fi citată ca martor și, din cauză că are obligația să declare adevărul, nu poate să se folosească de dreptul la tăcere, element al dreptului la neautoincriminare.

Ar avea tot interesul să o facă, însă, din cauză că, ulterior, informațiile obținute ar putea să contribuie (chiar dacă indirect) la o acuzație adusă împotriva acestuia (în calitate de inculpat într-un proces penal). Mai exact, ca martor nu are toate instrumentele pe care le-ar avea, ca inculpat, de a se apăra (dreptul la tăcere, de exemplu), însă declarațiile date în calitate de martor tot ar putea să-i afecteze - în viitor - situația (în ipoteza în care devine inculpat în același proces).

Conform CCR (care s-a pronunțat asupra prevederilor citate mai sus, în cadrul Deciziei nr. 236/2020 și care a apărut în Monitorul Oficial nr. 597, din 8 iulie), însă, „soluția legislativă cuprinsă în art. 118 din Codul de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională”.

O problemă concretă scoasă în evidență de CCR, în acest context, a fost faptul că un martor care refuză să declare anumite aspecte, în vederea neautoincriminării, ar putea comite o faptă de mărturie mincinoasă (de exemplu, paragrafele 75 sau 80 din decizia CCR). Acest mecanism îl poate constrânge pe martor să ofere inclusiv informații ce l-ar pune pe el însuși într-o situație negativă, din cauză că s-ar autoincrimina.

Așadar, într-un astfel de sistem, nu se poate afirma că este respectat dreptului persoanei audiate, inițial, ca martor, la apărare și, implicit, dreptul la un proces echitabil. Martorul, neavând posibilitatea de a beneficia de dreptul la tăcere - o componentă esențială a dreptului la apărare al oricărei persoane bănuite sau acuzate că a comis o infracțiune - este pus în situația în care, deși nu este suspect sau inculpat, poate oferi informații ce ar ajuta organele judiciare într-o ipoteză viitoare în care aceeași persoană este cercetată ca suspect sau inculpat.

În esență, Curtea a decis că „art. 118 din Codul de procedură penală nu instituie garanții suficiente pentru martor, de vreme ce acesta nu poate fi pus în situația să contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumției de nevinovăție, de care orice persoană beneficiază [...], și, totodată, impietează asupra justei soluționări a cauzei, contrar dreptului la un proces echitabil [...], inclusiv prin încălcarea dreptului la apărare al martorului”.

În același timp, CCR s-a pronunțat și cu privire la dispozițiile art. 114(2) din Codul de procedură penală, ce stabilesc că o persoană citată ca martor, în fața organelor judiciare, într-un proces penal, este obligată să se prezinte la locul, ora și data stabilite în citație. De asemenea, martorul este obligat să depună jurământ sau o declarație solemnă în fața instanței și să spună adevărul. Aceste prevederi nu sunt neconstituționale, însă organul judiciar este obligat să îi aducă la cunoștință martorului dreptul său la tăcere și la neautoincriminare.

În același timp, decizia nu a fost adoptată un mod unaninim. Într-o opinie separată, anexată Deciziei nr. 236/2020, s-a considerat că prevederile art. 118 nu sunt neconstituționale. În esență, au fost aduse trei argumente în acest sens:

• martorul nu poate invoca dreptul la tăcere în mod general și absolut - argumentul este relativ formalist, în sensul că o persoană citată ca martor este citată într-o calitate în care nu i se aduce o acuzație oficială și nici măcar nu este bănuită de comiterea unei infracțiuni (persoana repectivă nu este inculpat sau suspect); mai mult, conform judecătorilor ce au semnat opinia separată, o interpretare diferită ar crea situația în care martorii ar putea să evite obligația de a da declarații, invocând dreptul la tăcere;
• din nou, se face referire la calitatea procesuală a martorului și la faptul că dreptul la tăcere și la neautoincriminare îi revine suspectului sau inculpatului;
• nu toate categoriile de martori ar putea să beneficieze de dreptul menționat mai sus, ci doar cei care sunt priviți ca „acuzați de facto”, conform judecătoarelor care au emis opinia separată.

Opinia separată nu produce efecte directe și imediate, în sensul că ce contează este concluzia majorității, aceasta fiind cea care produce efectele specifice unei admiteri a excepției de neconstituționalitate ridicate. Însă, pe termen lung, opiniile separate ar putea să aibă influență, în diverse contexte (chiar și în ceea ce privește o decizie viitoare a Curții Constituționale).