Legăturile periculoase dintre stres și succes. O rețetă eficientă pentru depășirea adversităților

Într-adevăr, toate statisticile arată că în secolul al XXI-lea, solicitările medicale relaționate cu suferințele psihice și diversele dezechilibre emoționale au atins un nivel nemaîntâlnit până acum. Astfel de probleme afectează în egală măsură oamenii de rând, profesioniștii din toate domeniile de activitate, precum și vedetele consacrate, despre care s-ar putea crede că sunt invincibile, de vreme ce au demonstrat un anumit nivel de performanță în ceea ce fac. Astăzi, până și copiii au devenit stresați, mai ales în contextul învățământului online prelungit, care limitează interacțiunile directe, bulversând întregul lor sistem de referință. 

Realitatea este că stresul a existat ca manifestare propriu-zisă încă din cele mai vechi timpuri și are meritul de a fi contribuit decisiv la supraviețuirea speciei, prin mecanismele de pregătire a organismului uman în caz de pericol. Totuși, fenomenul a fost etichetat oficial și descris științific pentru prima dată abia în anul 1936, de către medicul vienez Hans Selye, autor a circa 1700 de articole de specialitate și 39 de cărți despre stres. În viziunea lui Selye, stresul reprezintă un ansamblu de reacții ale organismului uman față de acțiunea externă a unor agenți cauzali (fizici, chimici, biochimici și psihici), constând în modificări morfofuncționale, cel mai adesea endocrine. Pe scurt, stresul este un dezechilibru între solicitările mediului și posibilitățile de răspuns ale individului. Intensitatea sa variază, iar efectele nocive sunt direct proporționale. 

Abordările mai recente ale acestei problematici relevă şapte niveluri de diferențiere a stresului uman, după cum urmează: persoana însăși; contextele ei de viață privată; contactele sale profesionale; echipa și cercul său de colegi; legătura cu superiorii; instituția și branșa ei; condițiile-cadru sociale. Această perspectivă a permis ca un diagnostic precum epuizarea profesională, atât de răspândit în societatea actuală, să nu mai fie considerat o consecință a nechibzuinței personale. Denumit și burnout, stresul din mediul profesional este privit mai degrabă ca un rezultat al unor procese complexe, localizate nu doar la nivel individual, ci și instituțional și social.

Organizația Mondială a Sănătății a confirmat faptul că stresul profesional este “unul dintre cele mai mari pericole ale secolului XXI” și este tot atât de dăunător pentru sănătate precum zgomotul puternic suportat constant, lumina orbitoare sau substanțele toxice care pătrund în corp. Acutizarea acestei situații s-a produs odată cu accelerarea ritmului în care trăim. Este ceva ce resimt cei mai mulți dintre noi în fiecare zi de mers la serviciu: cine avea înainte o săptămână întreagă la dispoziție să formuleze o scrisoare de afaceri bine-gândită, în momentul de față trebuie deja să își ceară scuze dacă răspunde abia a doua zi la un e-mail… 

În contextul multiplicării sarcinilor de lucru și al așteptărilor tot mai ambițioase din partea angajatorilor, devine din ce în ce mai greu să susținem acest ritm alert, în care întreruperile sunt la ordinea zilei. În acest sens, un raport asupra stresului realizat în 2012 de Instituția Guvernamentală pentru Protecția Muncii și Medicina Muncii din Germania arată că 44% din angajații chestionați se simt deosebit de deranjați când munca le este întreruptă de apeluri telefonice și email-uri de serviciu neprevăzute. Așa se face ca oameni implicați total în munca lor ajung după un anumit număr de ani să fie dezgustați de propria activitate și să se îmbolnăvească fizic. În mod paradoxal, ei dezvoltă o relație distantă față de munca pe care altădată au îndrăgit-o și care le-a adus până atunci satisfacții. 

Vestea bună este ca perturbările provocate de expunerea la situații stresante sunt reversibile. Un pas important în restabilirea echilibrului îl reprezintă chiar conștientizarea eventualului pericol de a suferi o prăbușire psihică sau emoțională. În ecuația stresului există încă unele necunoscute, iar faptul că oamenii gestionează diferit o cantitate similară de stres complică lucrurile. S-ar părea că diferențele sunt date, în linii mari, de elemente precum calitățile personale, mediul social și educația primită. 

Principalele manifestări care semnalează o afectare generată de stres sunt următoarele: persoanele în cauză nu se mai simt bine și în largul lor, se simt tot mai triste, se tem de ceva nedefinit, pot deveni impulsive, capricioase și chiar aspre cu cei din jur. Odată cu aceste semnale, se creează premisele apariției unor tulburări psihosomatice dintre cele mai variate, tracasante sau chinuitoare de-a dreptul, de la durerile de cap, la dureri lombare, insomnii, țiut în urechi sau tensiune arterială crescută. În varianta extremă, pe seama stresului sunt puse unele boli ale aparatului respirator, precum astmul sau chiar tuberculoza, la care se adaugă tulburări grave ale aparatului cardio-vascular, de la insuficiența cardiacă, la infarct miocardic și moarte subită. O descriere detaliată a legăturii dintre stresul psihic și bolile interne este realizată de către Dr. Ioan Bradu Iamandescu, în tratatul pe care îl dedică acestui subiect.  

Soluția realistă pentru a scăpa de inevitabilul stres nu poate fi pentru noi toți retragerea pe o insulă pustie, nici instalarea într-un sat uitat de lume sau într-o mănăstire izolată în munți. De aceea, ne rămân cu adevărat la îndemână alte metode eficiente pentru depășirea adversităților. 

O posibilă rețetă care să funcționeze în gestionarea stresului presupune dozarea următoarelor patru ingrediente: 

• Autocunoașterea – proces necesar și continuu, care implică mobilizarea tuturor resurselor individului, astfel încât acesta să ajungă la descoperirea și înțelegerea deplină a propriilor calități și defecte, în vederea gestionării cu maximă claritate a aspectelor care necesită îmbunătățire. Esența pledoariei pentru autocunoaștere se reduce la ideea că un om puternic se cunoaște pe sine foarte bine și se acceptă, ceea ce îi permite să nu se lase erodat de stresul inerent vieții. 
• Încrederea în sine, denumită în psihologie autoeficacitate – implică o conștiință de sine sănătoasă, ce se reflectă în mod direct în capacitatea omului de a cultiva sentimentul propriei valori; dozată corespunzător, autoeficacitatea susține la rândul ei procesele psihice activate în vederea depășirii stresului, oricât de puternic ar fi acesta și mai ales dacă se manifestă pe termen mediu sau lung. 
• Capacitatea de a se decupla de la stres – constituie, de asemenea, o abilitate prețioasă, dar care nu apare în mod spontan, ci trebuie permanent cultivată. Ea face loc unor limite autoimpuse, când vine vorba de angrenarea sănătoasă în activitățile noastre curente. Voci precum cea a lui Brene Brown evidențiază faptul că trăim într-o cultură a nemulțumirii, a lui “niciodată nu-i de-ajuns” și a lui “nu există nu se poate”. Aceasta pune presiune asupra noastră, în sfera profesională afectează relația șefi-subordonați-colegi, dar erodează și relația cu propria persoană. Autoarea sugerează o reumanizare a muncii, deoarece companiile nu pot funcționa ca niște mașini, pentru simplul fapt că oamenii nu sunt roboți. Avem trăiri și valori, opinii, motivații și biografii diferite. De aceea, ritmul fiecărui individ ar trebui să permită decuplarea periodică de la stres și abandonarea acelei atitudini pe care unii o au, când sunt tentați să facă un titlu de glorie din programul lor supraaglomerat. 
• Perspectiva realistă asupra viitorului – se poate corela cu teoriile care afirmă despre creierul uman că este o mașinărie de ghicit viitorul. S-ar părea că o mare parte din gândurile zilnice reflectă abilitatea noastră de a ne vedea ca participanți la acțiuni viitoare, această abilitate fiind denumită “gândire episodică viitoare”. Este o componentă esențială pentru întreaga lume vie, deoarece cu cât un organism realizează cu mai multă acuratețe predicții ale interacțiunilor sale, cu atât el este mai favorizat în supraviețuire și reproducere. În cadrul discuției despre stres, această informație ne conduce la ipoteza că este necesară o calibrare a predicțiilor; cu cât acestea sunt mai bine conștientizate și realist filtrate, cu atât mai multe șanse de reușită vor avea și eforturile noastre adaptative.

La creșterea rezistenței psihice în fața stresului contribuie, într-o măsură variabilă, și elemente precum: inteligența, perseverența, umorul, abilitățile de comunicare, capacitatea de a dezvolta relații sociale pozitive, spiritul cooperant etc. În ciuda aparențelor, rezultatul nu este un portret de persoană invulnerabilă. Este, mai degrabă, portretul unui om conștient că secretul în gestionarea stresului ține de modul în care îți antrenezi punctele tari, renunțând la neajunsuri precum o atitudine pasiv-agresivă, impulsivitate sau negativism. 

În final, succesul nu trebuie să vină în mod obligatoriu cu prețul suportării la infinit a stresului. Mai mult decât atât, stresul nu trebuie eliminat complet din existența noastră. Chiar Selye, cel care s-a ocupat de teoretizarea fenomenului, a furnizat și un răspuns la problema stresului, regăsit într-o formă sau alta în practicile civilizației antice și ale celei moderne: “Cea mai mare provocare a umanității este de a găsi o filosofie a vieții, un cod de comportament care să confere o bună orientare, nu pentru a evita stresul (ceea ce este imposibil), ci pentru a-i face față cu scopul de a dobândi sănătate, viața lungă și fericire.”

Astăzi, accesul nelimitat la informație permite fiecărui individ să își modeleze filosofia de viață, în condițiile în care își păstrează atenția, curiozitatea și interesul față de propria dezvoltare personală.

Psihologul și psihoterapeutul sunt profesioniștii care propun un demers științific onest și ghidează omenirea către cunoaștere de sine, evoluție, echilibru, fericire. Antrenați să nu avem prejudecăți, să analizăm orice perspectivă, să căutăm partea bună din orice situație și persoană, să fim optimiști și disponibili. Să fim oameni! Pe Andrei îl găsiți aici.