CJUE: Chiar dacă nu oferă servicii de transport, aplicațiile de tip Star Taxi tot ar putea fi obligate să se autorizeze

Problema a pornit de la aplicația Star Taxi, din România, care conecta șoferii de taxiuri cu clienții. Însă felul cum era concepută aplicația era doar de a pune în legătură acei șoferi cu persoanele care căutau taxiuri, fără a le impune primilor tarifele ori condițiile minime ce ar trebui îndeplinite pentru a apărea pe lista generată de căutările celor ce foloseau aplicația etc. În acest context, aplicația se diferenția de aplicații de tipul Uber, pe care o puteau folosi, ca șoferi, doar cei ce îndeplineau anumite condiții și respectau tarifele impuse de acea aplicație. Însă chiar și așa, cei de la Star Taxi au fost obligați să se autorizeze pentru servicii de tip dispecerat, iar acest lucru i-a determinat să conteste actul normativ ce impunea autorizarea în instanță. Și așa s-a ajuns la sesizarea CJUE, pentru a clarifica problema.

În acest context, CJUE a reținut, în Cauza C-62/19 (Star Taxi App SRL/Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Bucureşti și alții), că „un serviciu de intermediere care constă, cu ajutorul unei aplicații pentru smartphone, în punerea în legătură, în schimbul unei remunerații, a unor persoane care doresc să efectueze o deplasare urbană și a unor șoferi de taxi autorizați, pentru care prestatorul serviciului menționat a încheiat în acest scop contracte de prestare de servicii cu acești șoferi în schimbul plății unui abonament lunar, dar nu le transmite comenzile, nu stabilește prețul cursei și nici nu îl percepe de la aceste persoane, care îl plătesc direct șoferului de taxi, după cum nici nu exercită un control asupra calității autovehiculelor și a șoferilor lor și nici asupra comportamentului acestora” reprezintă un serviciu al societății informaționale.

Pentru că, după cum am arătat deja, Star Taxi nu făcea parte integrantă din activitatea de taximetrie (ci o facilita, cel mult), nu se putea discuta de o unitate între activitatea de transport, propriu-zisă, și activitatea de facilitare a găsirii unui taxi, care era rolul Star Taxi (aceasta făcea, în sens larg, o activitate de tip dispecerat și atât).

De ce e important acest lucru? Pentru că, dacă ar fi să revin la exemplul cu Uber, Star Taxi nu ar putea fi obligată să se autorizeze ca serviciu de transport, fiind o componentă a societății informaționale și oferind un serviciu de acest tip. Spre deosebire de Uber, care oferea un serviciu de transport.

Însă acest lucru nu înseamnă că Star Taxi nu putea fi obligată, totuși, să se autorizeze, pentru oferirea serviciilor de tip dispecerat. CJUE a reținut că, de principiu, acest lucru nu e interzis, atât timp cât obligația nu vizează direct componenta tehnică (de societate informațională a serviciului). Cu alte cuvinte, atât timp cât oricine prestează servicii de tip dispecerat - fie că le prestează în modul tradițional, prin telefon, fie că o face precum Star Taxi - e obligat să se autorizeze (dacă și autorizația e justificată și urmărește un scop legitim), atunci nu e nicio problemă cu obligarea Star Taxi de a face la fel. 

Ar fi putut fi o problemă în situația în care obligația de autorizare ar fi vizat exclusiv Star Taxi, dar nu și acele firme care oferă servicii de tip dispecerat, fără să o facă printr-o aplicație sau altă modalitate specifică societății informaționale. 

Însă Curtea a mai reținut un aspect interesant, în hotărârea acesteia. Orice obligație de autorizare nu ar trebui să impună condiții suplimentare, nespecifice sau chiar contradictorii tehnologiei folosite. „Aceasta poate fi în special situația unei obligații impuse prestatorilor unui serviciu de intermediere având ca obiect, cu ajutorul unei aplicații pentru smartphone, punerea în legătură, în schimbul unei remunerații, a unor persoane care doresc să efectueze o deplasare urbană și a unor șoferi de taxi autorizați de a transmite cursele acestor șoferi printr‑o stație radio de emisie‑recepție”, a mai reținut CJUE (la paragraful 91 al deciziei).

Este ușor de înțeles de ce Curtea a raționat astfel. Dacă s-ar impune asemenea condiții, reglementările ar deveni discriminatorii. Ele ar fi concepute să descurajeze folosirea anumitor tipuri de tehnologii specifice serviciilor informaționale și ar deveni, clar, norme care ar favoriza un anumit tip de prestatori de servicii (în cazul de față, cei ce oferă servicii de dispecerat tradiționale). În plus, ar obliga prestatorii de servicii ai societății informaționale la cheltuieli suplimentare (dar nejustificate) și, astfel, i-ar pune într-o situație dezavantajoasă, din punct de vedere concurențial, față de cei ce oferă același tip de serviciu într-un mod tradițional.