CJUE: Bunul unei firme care e folosit într-o infracțiune n-ar trebui confiscat dacă aceasta nu bănuia scopul ilicit pentru care era folosit

O reglementare națională „care permite confiscarea unui instrument utilizat pentru săvârșirea unei infracțiuni de contrabandă calificată atunci când acesta aparține unui terț de bună-credință” este contrară dreptului Uniunii Europene, a reținut CJUE, în Cauza nr. C-393/19. 

CJUE s-a bazat pe Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 212/2005, care stabilește anumite condiții de armonizare a legislațiilor statelor din UE, în ceea ce privește confiscarea bunurilor folosite la comiterea unei infracțiuni, dar și pe Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (care trebuie respectată atunci când UE sau statele membre aplică dreptul european) - în cazul acesta, în ceea ce privește apărarea dreptului de proprietate (al deținătorului de bună-credință al unui bun folosit la comiterea unei infracțiuni).

„[Ț]inând seama de atingerea semnificativă adusă drepturilor persoanelor, pe care o determină confiscarea unui bun, și anume deposedarea definitivă de dreptul de proprietate asupra acestuia, este necesar să se arate că, în ceea ce privește un terț de bună-credință care nu știa și nu putea să știe că bunul său a fost utilizat pentru săvârșirea unei infracțiuni, o asemenea confiscare constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenție disproporționată și intolerabilă care aduce atingere înseși substanței dreptului de proprietate al acestuia”, a decis CJUE (paragraful 55 din decizie).

În acest context, raționamentul CJUE nu este relevant doar pentru infracțiuni de contrabandă calificată (era vorba de asemenea fapte, pentru că, în situația din speță, Curtea a fost chemată să răspundă la o întrebare preliminară ce viza aplicarea dreptului UE într-o situație concretă), ci pentru orice fapte incriminate penal care sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de un an (fiind acoperite de Decizia-cadru citată mai sus).

Cum spuneam deja, când aplică dreptul UE, un stat membru trebuie să respecte și Carta Drepturilor Fundamentale ale UE. Astfel, dacă acesta este pus în situația de a aplica legislația penală și de a confisca bunurile folosite pentru comiterea unei fapte penale, dreptul UE devine relevant când discutăm de fapte pedepsite cu închisoarea mai mare de un an. Într-un asemenea caz, dacă bunul folosit la comiterea infracțiunii nu aparține făptuitorului, instigatorului sau unui complice, atunci proprietarul bunului este, cel mai probabil, de bună-credință și nu ar trebui să i se confiște bunul - acest lucru fiind contrar dreptului UE.

Pentru a da și un exemplu din legislația noastră, recent a avut loc o modificare a Codului silvic, prin care s-a dispus confiscarea mașinilor folosite la transportul ilegal de lemne (neînsoțit de documente specifice de transport), dacă volumul transportat ilicit e de peste peste 10 m³. Arătam, la acel moment, că această normă ar putea fi contrară Constituției - în concret, contrară dreptului de proprietate și garanțiilor atașate acestuia. Însă, din perspectiva măsurii, care ar putea fi excesivă, raportat la prejudiciul infracțiunii.

Sau, pentru a rămâne la situația din speța care a stat la baza deciziei CJUE, dacă un șofer de camion folosește vehiculul firmei pentru a face contrabandă ilegală, iar acel vehicul e confiscat într-un stat al UE, firma ar trebui să-și poată recupera mașina, atât timp cât era de bună-credință și nu știa (și nu putea ști) ce făcea șoferul cu camionul.

De asemenea, CJUE a reținut, tot în aceeași speță, că proprietarul bunului confiscat trebuie să aibă la dispoziție o cale de atac efectivă împotriva măsurii de confiscare, pentru a-și asigura respectarea dreptului (în cazul de față, a dreptului de proprietate).