CJUE: În anumite situații, o persoană care riscă o sancțiune administrativă ar putea să refuze să dea declarații

Dacă aplică dreptul Uniunii Europene (aici discutăm atât de aplicare directă, dacă e vorba de un Regulament, cât și de aplicare indirectă - când regulile respective au fost transpuse în dreptul intern, în baza unei directive UE), un organ administrativ este obligat să îi respecte dreptul la tăcere unei persoane audiate, care ar risca să se autoincrimineze și să fie sancționată administrativ pentru o faptă (sau fapte) cu privire la care e audiată.

„[E]ste necesar să se considere că, printre garanțiile care decurg din articolul 47 al doilea paragraf și din articolul 48 din cartă și a căror respectare se impune atât instituțiilor Uniunii, cât și statelor membre atunci când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, figurează în special dreptul de a păstra tăcerea al unei persoane fizice <<acuzate>> în sensul celei de a doua dintre aceste dispoziții. Acest drept se opune, printre altele, ca o astfel de persoană să fie sancționată pentru refuzul său de a furniza autorității competente în temeiul Directivei 2003/6 sau al Regulamentului nr. 596/2014 răspunsuri din care ar putea reieși răspunderea sa pentru o faptă ilicită pasibilă de sancțiuni administrative cu caracter penal sau răspunderea sa penală”, a reținut CJUE, în Cauza C-481/19 (paragraful 45 al Deciziei), din 2 februarie .

Directiva și Regulamentul citate se referă la o încălcare a unor norme cu caracter administrativ ce interzic folosirea abuzivă a unor informații confidențiale și care ar duce la un abuz de piață pe piețele financiare. Însă principiul se aplică dacă vorbim, în general, de sancțiuni cu caracter administrativ, stabilite în temeiul dreptului Uniunii Europene.

În același timp, CJUE a clarificat că, dincolo de dreptul unei persoane de a păstra tăcerea în cadrul unei asemenea investigații, acesta nu presupune o libertate totală pentru o persoană anchetată de a refuza cooperarea. De exemplu, persoana respectivă nu ar putea să refuze să se prezinte la audieri sau să încerce să întârzie desfășurarea anchetelor. 

O întrebare care ar putea apărea, aici, este ce sancțiuni cu caracter administrativ ar putea avea, de fapt, un caracter penal. CJUE a reamintit, în decizia de mai sus, despre ce criterii se iau în calcul pentru a se face o asemenea determinare:
(i) calificarea juridică a faptei ilicite în dreptul intern;
(ii) natura însăși a faptei ilicite;
(iii) gradul de severitate a sancțiunii pe care persoana în cauză riscă să o suporte.

Diverse acte normative stabilesc amenzi ridicate sau alte sancțiuni severe pentru abateri administrative. De pildă, potrivit Codului fiscal, vânzarea de țigarete pentru care nu s-au stabilit și declarat prețuri de vânzare cu amănuntul poate atrage o amendă de până la 100.000 lei.

Prin urmare, o instanță ar trebui să analizeze o sancțiune administrativă dincolo de simpla sa calificare pentru a vedea dacă, nu cumva, aceasta are un caracter penal.

Dar ce se întâmplă dacă discutăm de situații pur interne, în România? Se aplică același principiu? Teoretic, da. Practic, e mai greu. Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic la contravențiilor stabilește că aceasta se completează, acolo unde o chestiune nu e clarificată, cu Codul penal și cu Codul de procedură civilă. Problema e că dreptul la tăcere e garantat doar de Codul de procedură penală, nu și de cel de procedură civilă.

Însă trebuie menționat că România este obligată să respecte garanțiile procedurale stabilite prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care, în cadrul articolului 6, îi asigură unei persoane dreptul la tăcere, în proceduri penale.

Însă, pe lângă procedurile strict penale, se poate ca dreptul la tăcere să fie garantat și în anumite situații când discutăm de sancțiuni administrative, dar în care natura lor e, mai degrabă penală. Ceea ce înseamnă că garanția s-ar extinde și în situații precum cele în care, formal, discutăm de o chestiune de natură administrativă, dar, în realitate, sancțiunea are - mai degrabă - un caracter penal. 

De ce e acest lucru relevant, însă? Pentru că, potrivit Constituției, obligațiile pe care România și le asumă, în vederea garantării drepturilor omului, nu doar că se aplică direct în sistemul nostru de drept intern, dar ele se aplică cu prioritate față de orice dispoziție de drept românesc contrară.

Prin urmare, există un argument puternic pentru care, și în privința chestiunilor pur interne, ar trebui ca dreptul la tăcere să se aplice, în anumite situații, și în privința unor proceduri administrative - dacă posibilele sancțiuni aplicabile au o natură, mai degrabă, penală.