Desființarea postului nu poate fi motiv de concediere a celui care se află în plata stimulentului de inserție. Angajatorul poate fi obligat la despăgubiri semnificative

Conform dispozițiilor OUG 111/2010, angajatorii nu pot dispune încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu salariatului sau salariatei care se află în plata stimulentului de inserție, cu excepția concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare sau a falimentului.

Nici desființarea locului de muncă al salariaților aflați în plata stimulentului de inserție nu poate avea ca efect concedierea, iar angajatorul care dispune o astfel de încetare a raportului de muncă poate fi obligat în instanță:

• la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta din momentul concedierii și până la data plății efective;
• să reintegreze salariatul sau salariata pe postul și funcția deținute anterior concedierii;
• la plata daunelor morale;
• la plata cheltuielilor de judecată.

O astfel de soluție a pronunțat și Tribunalul Ilfov prin sentința 2836/2020, soluție menținută și de Curtea de Apel București ca fiind legală și temeinică. 

Instanța a verificat în primul rând respectarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. b) și, constatând încălcarea acestora, a dispus anularea deciziei de concediere, fără a mai necesară analizarea celorlalte aspecte privind încetarea raportului de muncă pentru motive care nu țin de persoana salariatului, respectiv desființarea locului de muncă.

Se poate constata că și în cazul în care cauza desființării locului de muncă ar fi fost efectivă, reală și serioasă, dispozițiile OUG 111/2010 ar fi împiedicat încetarea raportului de muncă. Altfel spus, chiar dacă angajatorul ar decide, motivat și cu respectarea dispozițiilor imperative ale Codului muncii, reorganizarea activității și restructurarea unor locuri de muncă, nu poate dispune concedierea salariaților afectați pe perioada în care aceștia beneficiază de stimulentul de inserție, fiind obligat să păstreze raportul de muncă. 

Beneficiază de stimulentul de inserție persoanele care obțin venituri din salarii și asimilate salariilor, conform Codului fiscal, cu cel puțin 60 de zile înainte de împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, stimulentul de inserție se acordă astfel:

• până la împlinirea de către copil a vârstei de 3 ani;
• până la împlinirea de către copil a vârstei de 4 ani, în cazul copilului cu handicap.

Angajatorul nu poate restricționa accesul salariatei/salariatului la acordarea stimulentului de inserție, dacă aceasta/acesta și-a îndeplinit obligația de a anunța, în scris și cu cel puțin 30 de zile înainte, intenția de reluare a raportului de muncă sau de serviciu. Astfel, din momentul în care angajatorul a fost înștiințat, în termenul legal, că salariatul/salariata intenționează să-și reia activitatea înainte de împlinirea termenului maxim prevăzut pentru concediul pentru creșterea copilului, de 2 sau 3 ani, după caz, acesta nu poate restricționa nici accesul la acordarea stimulentului de inserție și nici nu poate dispune încetarea raporturilor de muncă pe toată perioada de acordare a acestui stimulent.

În privința extinderii, pentru o singură dată, a interdicției privind încetarea raportului de muncă pe perioada acordării stimulentului de inserție, cu șase luni după revenirea a salariatei/salariatului în unitate, Curtea Constituțională a constatat că „reprezintă o măsură de protecție socială prin care legiuitorul a urmărit protejarea raporturilor de muncă ale salariatului /salariatei pe o anumită perioadă de timp respectiv 6 luni după revenirea definitivă în activitate pentru a-i permite readaptarea și stabilitatea în muncă". Astfel, fiind pronunțată o decizie în privința extinderii termenului, aceleași argumente sunt valabile pe perioada în care salariatul/salariata beneficiază de plata stimulentului de inserție. 

Nerespectarea dispozițiilor cu privire la încetarea raporturilor de muncă în cazul salariatului/salariatei care beneficiază de plata stimulentului de inserție are două consecințe negative pentru angajator:

• organul de control al Ministerului Muncii și Justiției Sociale are obligația de a transmite de îndată procesul-verbal de constatare inspectorilor sociali în vederea aplicării sancțiunilor prevăzute de lege;
• sancțiunea poate fi aplicată exclusiv de inspectorii sociali;
• dispozițiile referitoare la contravențiile prevăzute de OUG 111/2010 se completează cu prevederile OG 2/2001.

Solicitarea daunelor morale are la bază dispozițiile art. 253 din Codul muncii: „angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.”

Este necesară și dovedirea prejudiciului moral cauzat salariatei/salariatului ca urmare a concedierii nelegale, iar în speța amintită angajatorul a fost obligat la plata sumei de 50.000 de lei cu titlu de daune morale, „tribunalul apreciind ca fiind întrunite condițiile cumulative ale antrenării răspunderii civile contractuale de dreptul muncii în ce privește pe pârâtă, fapta ilicită constând în concedierea nelegală a reclamantei.”

Se poate observa că simpla sesizare a instituțiilor cu atribuții de verificare și control are ca efect sancționarea cu amendă sau cu avertisment a angajatorului, însă numai printr-o acțiune în instanță salariatul/salariata poate solicita atât repunerea în drepturile anterioare concedierii, cât și obligarea angajatorului la plata despăgubirilor și/sau a daunelor morale, după caz.

Trebuie precizat și faptul că în privința despăgubirilor, instanța le va stabili la un nivel egal cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta din momentul concedierii și până la data plății efective, iar în cazul daunelor morale poate diminua cuantumul acestora. În speța amintită, deși solicitarea reclamantei a fost de 500.000 de lei, instanța a obligat angajatorul la plata sumei de 50.000 de lei.