avocatnet.ro 
Verificarea documentară a început să fie folosită efectiv abia din octombrie 2020 - la acel moment, Fiscul a stabilit prin ordin cine poate face verificarea documentară și, automat, cine poate emite decizii de impunere în baza acesteia. Astfel, în baza acelui ordin, inspectorii DGAF, printre alții, pot face verificări documentare și pot emite decizii de impunere.
Posibilitatea de a emite o decizie de impunere, pentru aceeași firmă, de către două entități diferite e o încălcare gravă
Emanuel Băncilă, Partner la Radu și Asociații SPRL, firma de avocatură asociată EY România, ne-a prezentat mai multe argumente pentru a susține că verificarea documentară are mari probleme de reglementare. Înainte de orice, acesta susține că Fiscul a permis posibilitatea ca două organe diferite să emită decizii de impunere pentru același contribuabil, fapt ce contravine legislației:
„În primul rând, acordarea posibilității de a se emite o decizie de impunere (chiar şi sub rezerva verificării ulterioare) de către două organe fiscale diferite reprezintă o încălcare gravă atât a principiilor generale de drept privind competența, dar și o încălcare a normelor de competență specifică, așa cum sunt ele reglementate de art. 30 din Codul de procedură fiscală. Încălcarea normelor de competență de către organele fiscale atrage nulitatea absolută a oricărui act de impunere. Regulile de competență în ceea ce privește administrarea contribuabililor sunt absolute și exclusive, neexistând deci posibilitatea de a se derula o procedură în fața mai multor organe fiscale deopotrivă competente.
Mai exact, în orice moment, un singur organ fiscal poate deține competența de administrare a contribuabilului, nefiind posibilă exercitarea prerogativelor de administrare a contribuabililor, concomitent, de către mai multe organe fiscale. Spre exemplu, un mare contribuabil nu poate fi inspectat deopotrivă şi de către Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi de către DGAF. Respectarea competenței de către organul fiscal este o cerință de validitate a oricărui act de impunere, aceasta servind drept garanție a contribuabililor împotriva abuzurilor posibile ale administrației, inclusiv în ceea ce privește respectarea principiului unicității inspecției fiscale reglementat chiar de către Codul de procedură fiscală, conform căruia un contribuabil poate fi inspectat o singură dată pentru aceeași taxă şi aceeași perioadă fiscală.”
Mai departe, avocatul a subliniat că, pentru DGAF, Codul de procedură fiscală nu dă nicio derogare de la competența generală în materia administrării fiscale, astfel că acest lucru nu se poate face printr-un simplu ordin al Fiscului.
„În al doilea rând, în conformitate cu jurisprudența şi doctrina, competența generală în materia administrării fiscale (care include şi controlul fiscal) este reglementat la alin. 1 al art. 30 din Codul procedură fiscală, iar la alineatele 2-31 sunt reglementate situațiile de excepție care derogă de la principiul general, respectiv competența specială în ceea ce privește contribuabilii nerezidenți, mari şi mijlocii. După cum se poate observa, nu există o astfel de derogare şi în ceea ce privește DGAF, în sensul acordării unei competențe speciale asupra tuturor categoriilor de contribuabili, în ceea ce privește procedura verificării documentare, ca specie de control fiscal.
Același principiu al legalității impune ca orice derogare de la regulile de competență generală a organelor fiscale, stabilită de art. 30 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, să fie de strictă interpretare și aplicare, conform regulii de interpretare a legii sintetizată de adagiul latin exceptio est strictissimae interpretationis. Totodată, nu se poate deroga prin ordin al președintelui ANAF de la regulile generale de competență stabilite prin lege”, a explicat Emanuel Băncilă.
Alt argument al specialistului ține de faptul că, despre DGAF, Codul de procedură fiscală prevede că poate face numai controlul antifraudă, în urma căruia se emite un proces-verbal care stă la baza începerii unei inspecții fiscale:
„Nu în ultimul rând, prin lege (art. 136 Cod procedură fiscală), doar efectuarea controlului antifraudă este dată prin lege în competenţa exclusivă a DGAF, iar controlul antifraudă nu se poate finaliza cu decizie de impunere, ci doar cu emiterea unui proces-verbal de control care constituie mijloc de probă pentru începerea unei inspecții fiscale de fond. Concluzionând, considerăm că DGAF nu este competentă pentru efectuarea de verificări documentare, cu atât mai puțin nu este competentă în ceea ce privește emiterea de acte de impunere în urma unor astfel de verificări documentare.”
Ce ar trebui să facă firmele care au primit decizii de impunere de la DGAF. Recomandabil este să facă o contestație și, ulterior, dacă aceasta e respinsă, să se adreseze instanțelor de contencios administrativ-fiscal. „Atât în cadrul căilor administrative de atac, cât şi în cadrul căilor judiciare de atac, recomandăm invocarea necompetenţei DGAF de a efectua verificarea documentară, cât şi de a emite actul de impunere”, a sfătuit avocatul.
Dincolo de aceste aspecte, verificarea documentară este reglementată lacunar de legislația fiscală și, în opinia celor de la Radu și Asociații, este un tip nejustificat de control. Practic, existența verificării documentare permite inspectorilor să evite constrângerile impuse în cazul inspecțiilor fiscale și să ajungă „pe scurtătură” la emiterea deciziilor de impunere.
„În opinia noastră, se încalcă toate drepturile şi garanțiile acordate contribuabilului, inspectorii fiscali fiind obligați să desfășoare o procedură de inspecție fiscală înaintea emiterii unui act de impunere, cadrul formal reglementat în amănunt în ceea ce privește desfășurarea acesteia. O serie de nerespectări ale drepturilor contribuabililor acordate în cadrul inspecției fiscale sunt sancționate cu nulitatea acestei proceduri şi, implicit, şi a actului de impunere aferent. În aceste condiții, procedura verificării documentare nu apare decât ca o cale de evitare a tuturor constrângerilor pe care activitatea de inspecție este obligată să le respecte tocmai pentru a respecta dreptul la apărare al contribuabilului cu toate garanțiile impuse prin lege în favoarea sa. (...)
Din perspectiva noastră, procedura verificării documentare, chiar efectuată de către organul fiscal competent conform art. 30 din Codul de procedură fiscală, este una care contravine atât Constituției României, cât şi Tratatului privind Uniunea Europeană. Cu atât mai mult, o dublă competență de impunere, cu acordarea aceluași drept şi DGAF, contravine şi Codului de procedură fiscală însuși”, a atenționat Emanuel Băncilă.
Acesta a punctat că audierea contribuabilului înainte de emiterea deciziei de impunere nu acoperă întru totul garanția procedurală a dreptului de a fi ascultat, iar că emiterea documentului sub rezerva verificării ulterioare nu rezolvă criticile amintite mai sus, din moment ce Fiscul poate decide să renunțe la verificările ulterioare.
„În opinia noastră, verificarea documentară are sens pentru determinarea gradului de risc sau pentru estimarea bazei impozabile din oficiu atunci când contribuabilul nu ar fi oferit informațiile necesare la clarificarea situației sale fiscale. Ori, modul în care este reglementat în Codul de procedură fiscală această procedură a verificării documentare dă posibilitatea mai multor organe fiscale să înlocuiască procedura inspecției fiscale, care acordă contribuabililor o serie de drepturi și garanții, cu procedura verificării documentare, în condițiile în care procedura verificării documentare este total netransparentă, lăsând astfel loc arbitrariului și discriminării”, a conchis Emanuel Băncilă.
Contribuabilii corecți n-ar trebui să-și facă griji
Sorin Biban, Senior Tax Manager la Biriș Goran, a subliniat, pentru avocatnet.ro, că deciziile de impunere pot fi emise de DGAF sub rezerva verificării ulterioare, după ce contribuabilul are ocazia să-și clarifice situația fiscală. Cu alte cuvinte, firma verificată poate să-și clarifice situația atât în timpul desfășurării verificării documentare, cât și la audiere, înainte de emiterea deciziei de impunere. Ulterior, în urma unui control „la fața locului”, se pot confirma sau se pot infirma cele stabilite inițial.
„În cadrul verificării documentare, decizia de impunere este emisă atunci când documentele solicitate nu sunt prezentate în termenul de 30 de zile prevăzut de lege sau când documentele prezentate nu sunt suficiente pentru clarificarea situației fiscale. Decizia de impunere astfel emisă este o decizie sub rezerva verificării ulterioare - adică poate urma o inspecție fiscală care să confirme sau să infirme sumele stabilite prin acea decizie de impunere. De asemenea, decizia de impunere nu poate fi emisă fără audierea contribuabilului”, a explicat Sorin Biban.
Astfel, specialistul spune că firmele corecte n-ar avea de ce să-și facă probleme în privința faptului că DGAF poate, de-acum, să emită decizii de impunere în urma verificărilor documentare.
„Teoretic, includerea DGAF în lista organelor competente pentru efectuarea verificării documentare nu ar trebui să reprezinte un motiv de îngrijorare pentru contribuabilii care au declarat în mod corect obligațiile fiscale. Însă, de la teorie la practică, după cum știm, poate fi un drum lung. Rămâne de văzut cum va aplica DGAF prevederile art. 148-149 din Codul de procedură fiscală, în special în situațiile în care «documentele prezentate nu sunt suficiente pentru clarificarea situației fiscale» (prevedere care lasă o marjă de apreciere destul de mare din partea acestora)”, a punctat specialistul.
***
În loc de concluzie. Așadar, din cele expuse de specialiști este clar că există unele neajunsuri ce țin de reglementarea verificării documentare. Astfel, ar fi indicat ca autoritățile să ajusteze regulile acestui tip de control, pentru a-l face mai ușor de aplicat în practică și mai transparent. Pe deasupra, pe contribuabilii care primesc decizii de impunere de la DGAF nu-i împiedică nimeni să le conteste (pe cale administrativă și judiciară), dacă sunt de părere că există probleme.
mobinstal 
Roland Mindrila