Așadar, avocatul recomandă ca firmele care primesc o decizie de impunere emisă de către DGAF să o conteste pe cale administrativă, iar, dacă acest demers rămâne fără rezultate, contestația fiind respinsă, să se adreseze instanței, cu invocarea aferentă a necompetenței DGAF de a efectua verificarea documentară, precum și de a emite respectiva decizie de impunere.
De asemenea, în opinia sa, contribuabilii ar trebui să verifice şi dacă, pe lângă îndeplinirea condițiilor reglementate, pe scurt, de lege (și anume: înștiințarea privind diferențele constatate, prezentarea oportunității de a depune documente și audierea), garanțiile și principiile generale de conduită în administrarea creanțelor fiscale au fost respectate.
În viziunea avocatului, DGAF trebuie să prezinte contribuabilului, în mod clar, punctual, detaliat, prin înștiințarea cu privire la constatările reținute cu ocazia verificării documentare, următoarele aspecte:
- constatările privind diferențele dintre creanțele fiscale, veniturile și bunurile impozabile și/sau informațiile în legătură cu acestea declarate de contribuabil/plătitor; precum și
- documentele/informațiile pe care se întemeiază aceste constatări.
Reamintim că verificarea documentară este un tip de control fiscal desfășurat exclusiv la distanță, reglementat de ani buni în Codul de procedură fiscală, care, însă, a început să fie folosit efectiv abia din octombrie 2020.
Astfel, la acel moment, Fiscul a stabilit prin ordin cine poate face verificarea documentară și, automat, cine poate emite decizii de impunere în baza acesteia. În consecință, în baza acelui ordin, inspectorii DGAF, printre alții, pot face verificări documentare și pot emite decizii de impunere.
În acest mod, s-a conferit prerogativa ca două entități diferite să poată emite o decizie de impunere, pentru aceeași firmă, fapt ce constituie, în opinia lui Emanuel Băncilă, o încălcare gravă a legislației.
“Mai exact, în orice moment, un singur organ fiscal poate deține competența de administrare a contribuabilului, nefiind posibilă exercitarea prerogativelor de administrare a contribuabililor, concomitent, de către mai multe organe fiscale. Spre exemplu, un mare contribuabil nu poate fi inspectat deopotrivă şi de către Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, şi de către DGAF”, a subliniat avocatul.
Dincolo de aceste aspecte, verificarea documentară este reglementată lacunar de legislația fiscală și, în opinia celor de la Radu și Asociații, este un tip nejustificat de control. Practic, existența verificării documentare permite inspectorilor să evite constrângerile impuse în cazul inspecțiilor fiscale și să ajungă „pe scurtătură” la emiterea deciziilor de impunere.