Opinie: Munca „la gri” sau subdeclarată poate fi sancționată, însă diminuarea sau eradicarea fenomenului presupune (mult) mai mult efort din partea legiuitorului

Nu pot nega existența muncii „la gri”, subdeclarate sau chiar nedeclarate, mai ales când, conform comunicatului oficial al Inspecției Muncii, în două săptămâni (31.05 – 12.06.2021), au fost depistate 274 de persoane care desfășurau muncă nedeclarată.

Dacă identificarea muncii nedeclarate este mai ușor de depistat și de probat, în cazul muncii „la gri” sau a celei subdeclarate, atât identificarea, cât și probarea acesteia nu mai pare foarte simplă, iar asta are la bază alte „slăbiciuni” ale relației de muncă în ansamblul ei, pornind de la nivelul taxelor și terminând cu raport cost-beneficiu pe termen mediu și lung.

Deși am căutat date concrete privind identificarea și sancționarea concretă a muncii „la gri”, cu excepția intențiilor, rezultatele se lasă așteptate.

Nu mai este demult un secret că taxarea muncii în România ne plasează pe unul dintre primele locuri din Uniunea Europeană, iar adoptarea OUG 79/2017 a reprezentat punctul în care, atât angajatorii, dar mai ales salariații, au constatat că aproximativ 41,5% (în funcție de deducerile personale) din salariul brut reprezintă taxarea și impozitarea muncii.

Nu mai puțin adevărat este și faptul că, exceptând procentul de 10% (impozit pe venit) aplicat bazei de calcul, restul reprezintă asigurări sociale și de sănătate, adică  bani de pe urma cărora lucrătorii ar putea sau vor beneficia de servicii medicale sau de prestații de asigurări sociale (pensie).

La prima vedere sau privind superficial, putem concluziona că da, cei 10% (CASS) și cei 25% (CAS) reprezintă „costuri” care pot asigura un beneficiu (în cazul asigurărilor de sănătate) sau vor genera un venit după împlinirea cumulativă a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare.

Dacă adăugăm și contribuția asiguratorie pentru muncă (CAM 2,25%), atunci avem un nivel mediu de taxare și impozitare de aproximativ 44% din venitul salarial brut.

Da, vorbim și în acest caz despre posibile măsuri de sprijin în cazul concedierilor care nu țin de persoana salariatului, a accidentelor de muncă, precum și de stimularea ocupării forței de muncă, însă chiar dacă aceste măsuri sunt potrivite și au, teoretic, rolul de asigura o minimă securitate lucrătorilor, nivelul lor raportat la nivelul salariului minim brut pe țară este insuficient pentru a stimula activ combaterea muncii „la gri” sau subdeclarate.

Mai mult, nivelul redus al salariului minim corelat cu lipsa unei juste ierarhizări a categoriilor profesionale bazate în principal pe nivelul studiilor și pe cel al performanței, adică pe valoarea muncii, este de natură să conducă la un compromis păgubos atât pentru angajatorii care riscă sancțiuni considerabile, cât și pentru lucrătorii tentați să aleagă banii în plus de astăzi, în detrimentul securității și stabilității viitoare.

În acest sens putem calcula pe baza formulelor din actuala lege a pensiilor, cât și pe cele pe care se bazează viitoarea posibilă lege. Spun viitoare posibilă lege pentru că, deși adoptată încă din 2019, intrarea ei în vigoare a fost amânată recent pentru 2023, fiind în discuție și o modificare a acesteia până în acel moment.

Astfel, dacă ne referim la pensii, pe lângă faptul că valoarea acesteia  are la  bază o formulă cel puțin injustă, punctajul mediu anual fiind calculat în funcție de salariul mediu din anul respectiv și punctul de pensie „legat” de salariul minim, mai există și o altă nedreptate, respectiv diferența mică, uneori inexistentă, între pensia minimă garantată și pensia de care ar beneficia un lucrător care îndeplinește, cumulativ, condițiile privind vârsta de pensionare și stagiul minim.

Punctajul mediu anual calculat ținând cont de actualul salariu minim și mediu arată cam așa: 5.779 / 2.300 = 0,398 (august 2021 -conform INS).

Luând în calcul valoarea punctului de pensie din acest moment, un lucrător care câștigă salariul minim pe economie va avea, raportat strict la cifrele din 2021, o pensie de: 0,398 x 1442 = 573,916 lei. Asta în condițiile în care pensia minimă, cea garantată la împlinirea vârstei de pensionare, este cu aproximativ 300 de lei mai mare.

Un calcul simplu demonstrează că un lucrător care are  stagiu complet de cotizare, dar la nivelul salarului minim, atunci când împlinește vârsta de pensionare va beneficia de o pensie egală sau aproape egală cu cea a unui lucrător care are stagiul minim de cotizare (15 ani), raportat la același salariu minim pentru întreaga activitate.

Stabilirea drepturilor este în competența Caselor de Pensii Publice și se face pe baza punctajului mediu al fiecărui lucrător, datele prezentate anterior fiind un simplu exemplu. De asemenea, fiecare lucrător poate afla online ce vechime a acumulat și ce punctaj mediu are.

În privința indemnizației de șomaj, este clar că o diferență de cel mult 200 de lei între un lucrător concediat care avea salariul mediu și unul care lucra pentru salariul minim nu este de natură să combată munca subdeclarată, asta în condițiile în care indemnizația de șomaj reprezintă o compensație parțială a veniturilor asiguratului ca urmare a pierderii locului de muncă. Această compensație trebuie să-i ofere șomerului un nivel de trai care să-i permită să fie competitiv pe piața muncii, nu să-l facă și mai vulnerabil.

Varianta prin care un salariat, concediat pentru motive care neimputabile lui, își poate asigura un venit care să-i permită  să-și caute liniștit și pentru o perioadă de timp suficientă un loc de muncă nou conform studiilor și pregătirii profesionale este cea a salariilor compensatorii, aspect pe care îl vom trata într-un viitor material. 

Având în vedere dreptul fundamental al cetățenilor la ocrotirea sănătății, în acest domeniu nu s-ar putea restrânge sau limita accesul  lucrătorilor în funcție de nivelul salariului și nici nu s-ar putea acorda beneficii suplimentare raportate la nivelul cotizației, fiind totuși posibilă încheierea unor polițe facultative pentru salariați, acestea fiind deductibile în limitele prevăzute de lege.

Stimularea declarării reale a veniturilor și determinarea angajatorilor și lucrătorilor să renunțe la munca „la gri” trebuie susținută și de acordarea unor beneficii care să  egaleze sau chiar să depășească efortul financiar și să justifice statutul de stat social al României.

Nici nu trebuie să amintesc că în România, aproximativ 30% dintre contractele individuale de muncă sunt la nivelul salariului minim și că toți acești lucrători sau aproape toți vor „beneficia” de o pensie sensibil egală cu cea minimă, chiar dacă au stagiul complet sau minim de cotizare. Dacă vă întrebați care este diferența între stagiul minim și cel complet, în cazul bărbaților și raportat la reglementările actuale, aceasta este de 20 de ani.

Da, 20 de ani în care, în opinia multora, ar fi de acceptat plata la nivelul salariului minim, cel puțin din punct de vedere al posibilelor beneficii în privința asigurărilor de sănătate sau raportat la pensia de care vor beneficia ori indemnizația de șomaj la care au dreptul.

Atât viitoarele comunicate oficiale ale instituțiilor cu atribuții în domeniu, cât și realitatea „din teren”, ne vor confirma sau infirma opiniile, pro sau contra, cu privire la diminuarea fenomenului muncii „la gri” sau, de ce nu, eradicarea acestuia.

Se spune că „speranța moare ultima”, dar în cele din urmă moare și ea, deci mai corect ar fi să credem că „speranța nu moare niciodată!”