Opinie: Salariul minim diferențiat în funcție de studii și vechime în sistemul privat dispare, dar problemele și discuțiile rămân

Guvernul a stabilit prin HG, la finalul anului 2018, salarii minime diferențiate pe criteriile nivelului de studii și al vechimii în muncă, încercând astfel să compenseze eliminarea contractului colectiv de muncă la nivel național, contract prin care erau stabiliți indicii de ierarhizare. Dacă în acel moment exista o diferență de 270 de lei între salariul minim al unui angajat pe o funcție pentru care era prevăzut nivelul de studii superioare și cu o vechime de cel puțin un an, în ianuarie 2021, cele două salarii minime au fost la egalitate, iar din ianuarie 2022 nu mai putem discuta despre salarii minime diferențiate în condițiile prevăzute de art. 164 alin (1¹).

O minimă diferențiere a salariilor în funcție de studii, vechime, domeniu de activitate, complexitatea muncii ar fi fost de dorit, indiferent de varianta aleasă, a impunerii prin acte normative sau a „legii părților”, așa cum este definit contractul colectiv de muncă în Legea 62/2011, însă partea de „security”, din mai ampla „Flexicurity”, a fost relativ suprimată, flexibilitatea fiind noua tendință din piața muncii.

La fel de evident este și faptul că majorarea salariului minim va antrena, în același timp, o creștere a numărului contractelor de muncă remunerate la nivelul salariului minim, o diminuare a numărului de salariați plătiți peste nivelul salariului mediu, dar și apropiere a salariului median de salariul minim pe economie. 

În lipsa unui mecanism prin care salariile aflate în prezent între 2.350 și 2.550 vor putea fi majorate cel puțin cu procentul prevăzut pentru creșterea salariului minim, impactul asupra salariaților care se încadrează în acest interval va fi, practic, de diminuare indirectă a remunerației, cel puțin din punct de vedere al puterii de cumpărare și al inflației.

Nu mai puțin adevărat este și că stabilirea unor salarii minime diferențiate, fie pe criteriul nivelului de studii și/sau al vechimii în muncă ori un alt criteriu obiectiv ar genera discuții similare celor din 2018-2019, însă nici „a lăsa la libera negociere” salariile pentru diferite categorii de salariați nu este o opțiune, acest aspect fiind confirmat de creșterea numărului de contracte situate la nivelul salariului minim din ultimii 10 ani.

Conform datelor furnizate de Inspecția Muncii și preluate în analiza Syndex „Salariul minim și traiul minim decent”, numărul contractelor de muncă la nivelul salariului minim a înregistrat o creștere de aproximativ 370%. 

Spuneam că problemele, dar mai ales discuțiile, rămân; și dezbaterea în privința unei juste ierarhizări a salariilor continuă, însă fără a avea la bază argumente solide care să determine legiuitorul să ia măsuri. 

Au fost aduse critici și Legii 153/2017, mai precis anexelor prin care sunt stabilite diferențiat salariile personalului plătit din fonduri publice, unele fiind justificate și de absența unei corecte normări a muncii. Deși normarea muncii, prevede Codul muncii, este obligatorie pentru toate categoriile de salariați, aceasta este lăsată în cele din urmă în sarcina angajatorului care are numai obligația de a consulta organizația sindicală reprezentativă sau reprezentanții salariaților, după  caz, fiind astfel excluși salariații angajatorilor la nivelul cărora nu este obligatorie negocierea colectivă, adică aproximativ o treime din total.

Putem însă observa unele posibile consecințe negative, respectiv diminuarea interesului în privința profesionalizării, lipsa salariaților calificați și, nu în ultimul rând, lipsa motivației la locul de muncă, toate  acestea având o influență negativă și asupra angajatorilor.