Cu toate acestea, în momentul de față, organele de control întocmesc, conform legii, la finalul fiecărei inspecții fiscale, un raport de inspecție fiscală, iar, în funcție de constatările și consecințele reținute în raportul de inspecție fiscală, emit și anumite acte administrativ fiscale.
Aceste acte administrativ fiscale pot face obiectul contestațiilor fiscale, pentru care legea specifică o anumită competență expresă, diferită în cazul contestării dispoziției de măsuri, ceea ce poate conduce la soluții diferite pentru aceeași situație și, mai departe, la acțiuni diferite în instanță, după cum a punctat, pentru avocatnet.ro, Emanuel Băncilă, Avocat, Băncilă, Diaconu și Asociații SPRL, Partener și lider al practicii de Litigii și controverse fiscale, EY România.
Așadar, potrivit specialistului, raportul de inspecție fiscală “nu este un act administrativ fiscal, chiar dacă și acesta este supus controlului de legalitate” și trebuie să cuprindă toate constatările organului de inspecție, din punct de vedere faptic și legal, precum și consecințele lor fiscale.
Actele administrative fiscale care pot fi emise de către organele fiscale în baza raportului de inspecție sunt următoarele:
- decizia de impunere, în cazul în care organul de control stabilește diferențe (în plus sau în minus) față de obligația fiscală principală declarată de contribuabil;
- decizia de modificare a bazei de impunere, în cazul în care organul de inspecție constată diferențe ale bazelor de impozitare, dar fără stabilirea de diferențe de obligații fiscale principale;
- decizia de nemodificare a bazei de impunere, în cazul în care organul de control este de acord atât cu baza de impunere, cât și cu obligația fiscală declarată de contribuabil; sau
- dispoziția de măsuri, pentru trasarea anumitor măsuri în sarcina contribuabilului, pe care acesta este obligat să le implementeze într-un anumit termen stabilit de organul de inspecție (cum ar fi obligația de a-și rectifica anumite declarații fiscale, de a-și corecta anumite facturi emise în perioada verificată etc.).
Concret, se poate ajunge “în situația în care două organe de soluționare a contestației să analizeze aceeași situație de fapt și să emită două soluții diferite”, a menționat Emanuel Băncilă.
Prin urmare, o astfel de situație poate conduce la formularea, de către același contribuabil, a ”două acțiuni în justiție pentru aceeași situație de fapt și aceeași perioadă verificată.”
Potrivit legii, “competența de soluționare a contestațiilor fiscale împotriva deciziei de impunere și a deciziei de modificare a deciziei de impunere cu privire la măsuri de diminuare a pierderii fiscale se soluționează de către structurile specializate de soluționare a contestațiilor”, a mai precizat liderul practicii de Litigii și controverse fiscale din cadrul EY România.
Mai exact, dacă valoarea obligațiilor fiscale contestate sau cuantumul diminuării pierderii fiscale contestat este de până în 3 milioane de lei, contestația se soluționează de către structura specializată de soluționare a contestațiilor din cadrul direcțiilor regionale ale finanțelor publice (DGRFP), sau, în cazul în care contestatarul este un mare contribuabil, de către structura specializată de soluționare a contestațiilor din cadrul Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC).
Pe de altă parte, dacă valoarea obligațiilor fiscale contestate sau cuantumul pierderii fiscale este de peste 3 milioane de lei, contestația împotriva deciziei de impunere sau a deciziei de modificare a bazei de impunere se soluționează de către Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor (DGSC).
Cu toate acestea, după cum a explicat Emanuel Băncilă, în cazul dispoziției de măsuri, legea prevede o competență diferită de soluționare a contestației fiscale. Astfel, contestațiile formulate împotriva dispozițiilor de măsuri se soluționează de către organele fiscale emitente, și nu de către structurile specializate de soluționare a contestațiilor de la nivelul DGRFP ori DGAMC sau DGSC.
Acesta este principalul motiv pentru care, dacă se contestă atât decizia de impunere, cât și dispoziția de măsuri, ambele având la bază același raport de inspecție fiscală, se poate ajunge la situația în care două organe de soluționare a contestației să analizeze aceeași situație și să emită două soluții diferite.
Mai departe, deși, după cum a punctat Emanuel Băncilă, nu există în legislație o ordine expresă de soluționare a contestațiilor formulate de contribuabil împotriva diferitelor acte administrativ fiscale, se pare că, așa cum au menționat recent reprezentanții DGSC în cadrul unei conferințe organizate de specialiștii de la EY Romania, în practică se ține totuși cont de o anumită ordine, care nu este însă întotdeauna respectată.
Mai exact, mai întâi se soluționează contestația împotriva deciziei de impunere sau a deciziei de modificare a bazei de impunere și, abia apoi, cea împotriva dispoziției de măsuri. Aceasta este, după cum a explicat Emanuel Băncilă, mai degrabă o practică a organelor de soluționare a contestațiilor, tocmai pentru a preveni emiterea unor soluții diferite cu privire la aceeași situație de fapt și același raport de inspecție fiscală, la același contribuabil.
Însă, cum există situații, pe care specialistul le-a identificat în practică, în care această ordine nu a fost respectată (decizia privind dispoziția de măsuri fiind emisă înaintea celorlalte decizii), și cum nu există nicio sancțiune în cazul nerespectării acestei ordini de către organele fiscale, se poate ajunge, după cum aminteam mai sus, așa cum a indicat Emanuel Băncilă, la formularea a două acțiuni în justiție similare, referitoare la aceeași situație și perioadă, ale aceluiași contribuabil.
Specialistul ne-a prezentat și o speță în acest sens, pentru o mai bună înțelegere a impactului pe care aceste aspecte practice îl pot avea asupra contribuabililor.
Într-un caz recent, organul de control nu a fost de acord cu tratamentul de TVA aplicat de o firmă în legătură cu anumite tranzacții și a considerat că acestea trebuie facturate cu TVA.
A fost întocmit un raport de inspecție fiscală, în baza căruia organul de control a emis apoi o decizie de impunere, pentru stabilirea obligației TVA suplimentare, dar și o dispoziție de măsuri, prin care a dispus obligația contribuabilului de a corecta facturile emise inițial, ca urmare a reconsiderării tratamentului de TVA aplicabil.
În consecință, deși respectiva firmă a formulat și depus o singură contestație, atât împotriva deciziei de impunere, cât și împotriva dispoziției de măsuri, criticând, în esență, aceleași constatări ale organului de control cu privire la aceleași tranzacții și aceeași situație de fapt, ele au fost soluționate de două organe diferite. Concret, DGSC a soluționat contestația împotriva deciziei de impunere și AJFP a soluționat contestația împotriva dispoziției de măsuri, adică două organe diferite au analizat exact fix aceleași aspecte, privind același contribuabil. Și, în mod evident, soluțiile pot fi diferite, ceea ce înseamnă că, în vederea unei acțiuni în justiție, contribuabilul trebuie să intenteze două acțiuni distincte.
“Ca atare, pentru a se ajunge la o abordare unitară și eficientă a soluțiilor, considerăm că toate actele contestate de către un contribuabil, care au la bază același raport de inspecție fiscală, (...) ar trebui soluționate împreună, de către același organ de soluționare a contestației. Rămâne de văzut dacă acest deziderat va fi atins după preluarea activității de soluționare a contestațiilor de către Ministerul Finanțelor”, a conchis Emanuel Băncilă.
Pe aceeași temă, redacția noastră a scris, pe baza conferinței amintite mai sus, despre o serie de recomandări ale ANAF pentru eficientizarea activității de soluționare a contestațiilor fiscale pentru contribuabili.