Telemunca din străinătate: Cum ajung autoritățile să-și dea seama că angajații lucrează din afara țării?

Legiuitorul a permis, de anul trecut, ca în contractele de telemuncă să nu mai fie precizat obligatoriu locul muncii. Chiar dacă și până la acel moment, când a fost modificată Legea telemuncii nr. 81/2018, puteam vorbi de telemuncă din afara granițelor, cu precizarea locului muncii în contract, acum că precizarea a dispărut din lege și, prin urmare, poate să nu se mai regăsească în contracte, telesalariații sunt liberi să se așeze la lucru oriunde doresc. Pot pleca câteva luni din țară, un an sau chiar mai mult și să lucreze în continuare (și) pentru angajatorul român pentru care lucrau înainte.

De când s-a modificat legea în sensul scoaterii necesității de a preciza locul muncii, consultanții au sfătuit firmele să nu se grăbească să renunțe la imperativul precizării și cunoașterii în avans a locului desfășurării activității. Mai departe au mers cei care au recomandat stipularea în contractele de telemuncă a faptului că salariatul poate lucra de oriunde atâta timp cât nu depășește granițele țării. 

Riscurile pentru firme în cazul angajaților care lucrează mai mult timp este hotare au fost subliniate deja și nu sunt de neglijat. „Deși legea care reglementează activitatea de telemuncă nu mai prevede obligativitatea includerii locurilor unde se prestează munca de la distanță, angajatorul are în continuare dreptul de a stipula locațiile permise pentru desfășurarea activității angajaților. În cazul muncii în străinătate, păstrarea unei astfel de prevederi ar duce la eliminarea unor riscuri pe parte fiscală și de securitate în muncă, atât pentru angajator cât și pentru angajați. De asemenea, dacă angajatul nu este informat corespunzător de implicațiile legate de prestarea muncii dintr-un stat străin și depășește o anumită perioadă de prezență în celălalt stat, acesta poate deveni impozabil în statul respectiv”, a explicat recent pentru avocatnet.ro Andrei Popescu, Tax Manager, Soter & Partners. 

Desigur, riscurile sunt și ale angajatului, care trebuie să-și pună problema, de pildă, a modului în care mai este sau nu asigurat în străinătate în sistemul social. 

Vocile mai pragmatice vor spune însă: cum o să afle autoritățile fiscale de aceste situații? „Atât autoritățile române cât și cele străine pot să se sesizeze în ceea ce privește activitatea desfășurată de către un angajat în străinătate, în funcție de elementele faptice specifice. În acest sens, putem aminti că România colaborează, în baza Acordului multilateral pentru schimbul automat de informații, cu mai multe state. Prin urmare, orice acțiune în străinătate, oricât de banală, precum achiziții, înregistrarea la autoritățile străine pentru imigrare, identificarea cu pașaportul, accesarea serviciilor medicale, închirierea unui apartament sau a unei camere de hotel, pot atrage atenția autorităților fiscale. În final, atât autoritățile române cât și cele străine pot convoca persoana identificată pentru clarificarea situației fiscale”, a completat Andrei Popescu.

Firește, angajatorul poate să-și asume costurile muncii la distanță peste hotare, dar specialiștii recomandă o analiză temeinică înainte - cu alte cuvintele, firmele care vor să le ofere acest beneficiu al muncii de oriunde, chiar și din afara României, ar trebui să-și facă temele în privința aspectelor ce țin de impozitare și taxare salariale, asigurări ș.a.m.d. Un exemplu de problemă ce ar trebui analizată este inclusiv cea a accidentelor de muncă.