De ce n-ai dreptul să le ceri angajaților să-ți comunice programul de lucru de la ceilalți angajatori ai lor

Vorbim de recenta completare care s-a făcut în Codul muncii, la art. 35 alin. (1), unde s-a specificat că angajații pot lucra în baza mai multor contracte individuale de muncă, dar fără suprapunerea programului de muncă. 

Dacă ne uităm la această prevedere vedem că ea este numai și numai despre angajat și deloc despre angajator - e un drept al angajatului, ca expresie a libertății muncii, la modul general, de a lucra unde vrea și cu câte contracte vrea. Nu scrie că angajatorul e obligat să ceară ceva sau că are dreptul să-i ceară altceva. Prevederea de la art. 35 e doar despre salariat. 

Chiar dacă poate fi chiar problematică, la un anumit moment, suprapunerea programelor de lucru ale unui angajat care are mai multe contracte de muncă active, angajatorul nu are nicio pârghie în cazul de față să obțină de la angajat o informație pe care acesta s-ar putea să nu vrea să o ofere: ce orar de muncă are la acel al doilea, al treilea ș.a.m.d. contract de muncă activ. Problema unui angajator poate fi atunci când angajatul său ar trebui să fie la sediu, să se ocupe de o sarcină ce trebuie rezolvată într-un moment precis, iar acesta nu e acolo, ci, de fapt, la celălalt angajator - în mod evident, nu are altă soluție decât să-l treacă absent nemotivat, iar la câteva astfel de absențe, dacă-i permite și regulamentul intern, să deschidă cercetarea și să-i arate angajatului care poate fi consecința muncii (asumate!) la mai mulți angajatori simultan.

Desigur că astfel de situații s-ar putea să fie excepționale în practică, iar că destui dintre cei care au mai multe contracte simultan, cu suprapunere de program, chiar să lucreze la potențial maxim și colo, și colo. În fond, chiar dacă angajatul respectiv ajunge să nu mai aibă timp de odihnă, de recreere ș.a.m.d., atâta timp cât în cazul contractului încheiat cu fiecare dintre angajatori totul respectă litera legii în materia timpului de muncă și de repaus, angajatorul nu are de ce să fie sancționat pentru că angajatul, în mod poate iresponsabil, și-a asumat un timp de muncă zilnic/săptămânal mult peste ce poate să ducă un om.

Angajatorul nu are aici nici obligația să ceară orarul de muncă și nici dreptul să o facă. Dar e ideal să-l informeze pe angajat, de dinainte, că există pentru el o atare limitare. 

Problema pretinderii orarului de lucru la alți angajatori este o chestiune care, din perspectiva angajatorului, reprezintă o culegere de date personale nenecesară și pe care nu are pe ce să o întemeieze în acest caz. În primul rând, chiar dacă angajatul își dă consimțământul aici, ne reamintim de faptul că nu e un temei ideal de prelucrare a datelor pentru că avem de-a face cu un raport de subordonare între cele două părți.

Apoi, dacă pretinde că prelucrarea o face în temeiul legii, angajatorul greșește deoarece art. 35 alin. (1) nu îi cere nimic lui - așa cum spuneam, articolul vizează doar angajatul.

Iar dacă pretinde un interes legitim, va trebui să-l dovedească și îi va fi foarte greu să răspundă aici la întrebarea: care anume e interesul legitim în prelucrarea acestor date personale?

În concluzie, chiar dacă celor de la inspectoratul de muncă poate nu li se va părea grav sau nelegal că i se cere unui angajat să spună care e programul de lucru la alt angajator, celor de la ANSPDCP s-ar putea să li se pară.