Au angajatorii care primesc sesizări de hărțuire obligația de a sesiza, la rândul lor, autoritățile?

Hărțuirea întâlnită în cadrul relațiilor de muncă poate îmbrăca mai multe forme, una fiind clar definită și asociată cu munca în Codul muncii și în OG 137/2000 (hărțuirea morală la locul de muncă), dar pot fi incluse și cele prevăzute distinct de Codul penal, hărțuirea și hărțuirea sexuală.

Având la bază o serie de dispoziții legale, în cadrul relației de muncă angajatorul este cel care trebuie să se asigure că a luat toate măsurile, în primul rând pentru prevenirea unor situații de hărțuire, iar atunci când ele s-au întâmplat, pentru a le sancționa și combate, potrivit politicii interne prevăzute în regulamentul intern.

Ținând cont de rolul activ al angajatorului, pe lângă obligația de a asigura un mediu de muncă lipsit de acte hărțuire morală, informarea concretă și corectă a victimei este esențială și oferă acesteia posibilitatea de a sesiza autoritățile competente sau chiar instanța.

Potrivit Legii 202/2002, act normativ care reglementează în principal egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați, angajatorii au obligația de a informa „imediat după ce a fost sesizat autoritățile publice abilitate cu aplicarea și controlul respectării legislației privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați”, însă nu regăsim la fel de clar această obligație și în celelalte acte normative, Codul muncii și OG 137/2000, ceea ce restrânge în mare măsură această obligație la situațiile în care la bază avem încălcarea dispozițiile art. 4 lit. a)-e) din Legea 202/2002.

Practic, în cazurile în care avem în vedere situațiile de hărțuire morală la locul de muncă prevăzute de Codul muncii și OG 137/2000, dar care nu au la bază nerespectarea egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați, se poate interpreta că nu există o astfel de obligație a angajatorului.

Principiul libertății de alegere (dacă se adresează sau nu autorităților/instituțiilor competente) a persoanei care consideră că a fost sau este hărțuită moral la locul de muncă sau în legătură cu munca ori activitatea sa profesională trebuie respectat, în măsura în care persoana în cauză își cunoaște drepturile și a înțeles concret cum și le poate exercita, iar aici intervine obligația angajatorului în privința informării.

Dacă ne raportăm la latura penală a acestor fapte, în Codul penal regăsim atât definiția hărțuirii, cât și a hărțuirii sexuale, iar pentru a doua avem și precizarea că sunt vizate relațiile de muncă și/sau profesionale.

Și aici observăm că legiuitorul a lăsat la aprecierea victimei modul în care poate acționa, fiind infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Practic, interpretarea dispozițiilor art. 2 alin (5^5) din OG 137/2000, în special a sintagmei „orice măsuri necesare în scopul prevenirii și combaterii actelor de hărțuire morală la locul de muncă”, indică și obligația angajatorului de a se asigura că toți salariații/lucrătorii săi își cunosc drepturile și au primit informațiile necesare cu privire la modul în care și le pot exercita.

Mai mult, atât în cazul infracțiunilor prevăzute de Codul penal, cât și în cazul hărțuirii morale prevăzute de OG 137/2000, angajatorul trebuie să informeze persoana în cauză și cu privire la dreptul său de a se adresa autorităților sau instituțiilor competente, chiar dacă a aplicat la nivel intern măsurile/sancțiunile prevăzute de regulamentul intern.

În cazul situațiilor prevăzute de Legea 202/2002, angajatorul are obligația de a informa „imediat după ce a fost sesizat autoritățile publice abilitate cu aplicarea și controlul respectării legislației privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați”.