Ce e de știut despre cheltuielile de executare silită pentru care Fiscul stabilește că plata o fac contribuabilii

Ca o regulă generală, ținând seama de prevederile art. 256 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cheltuielile realizate cu efectuarea procedurii de executare silită se află în sarcina contribuabilului.

Ca o excepție, în cazul creanțelor fiscale administrate de organul fiscal central, cheltuielile generate de comunicarea somației și a adresei de înființare a popririi se suportă de către organul fiscal central.

În ceea ce privește modalitatea de stabilire a cheltuielilor de executare silită, un aspect important de reținut este faptul că suma cheltuielilor cu executarea silită se stabileşte de organul de executare, prin intermediul unui proces-verbal, care constituie titlu executoriu și care are la bază documente privind cheltuielile efectuate.

Cheltuieli de executare silită pot fi:

• sumele reprezentând cheltuieli de evaluare a bunurilor supuse executării;
• sumele reprezentând alte cheltuieli privind sechestrarea, ridicarea, manipularea, transportul, depozitarea, conservarea, precum şi culegerea fructelor etc., după caz;
• sumele reprezentând cheltuieli efectuate pentru administrarea bunurilor imobile;
• remuneraţia custodelui sau a administratorului-sechestru;
• sumele reprezentând cheltuieli efectuate cu organizarea licitaţiei; 
• alte cheltuieli necesare îndeplinirii procedurii de executare silită a creanţelor fiscale.

Un alt aspect relevant constă în faptul că cheltuielile de executare silită a creanțelor fiscale se avansează de organul de executare silită, din bugetul acestuia, iar acele cheltuieli de executare silită care nu au la bază documente care să ateste că au fost efectuate în scopul executării silite nu se află în sarcina contribuabilului.

Suma realizată în cursul procedurii de executare silită reprezintă totalitatea sumelor încasate după comunicarea somaţiei prin orice modalitate.

Creanţele fiscale înscrise în titlul executoriu se sting din sumele realizate, mai întâi creanțele fiscale principale, în ordinea vechimii, şi apoi accesoriile, în ordinea vechimii.

Dacă suma ce reprezintă atât creanţa fiscală, cât şi cheltuielile de executare este mai mică decât suma realizată prin executare silită, cu diferenţa se va proceda la compensare sau se restituie, la cerere, contribuabilului, după caz.