Informare prealabilă sau interogatoriu? Despre declarațiile pe propria răspundere la angajare

Momentul „-1” al oricărei relații de muncă este cel în care părțile stabilesc clauzele contractuale, conform legii, sau mai concret, cel în care sunt cunoscute prestația și contraprestația. În privința prestației, persoana care solicită ocuparea unui loc de muncă vacant în cadrul unei unități trebuie să cunoască elementele esențiale ale viitorului posibil raport juridic de muncă, are, teoretic, posibilitatea de a negocia aceste elemente în limitele legii, iar angajatorul are obligația de a le prezenta într-un mod clar, astfel încât să evite orice confuzie, confuzie care, la rândul ei, poate conduce la un conflict de muncă.

Elementele prevăzute de art. 17 alin (3) din Codul muncii vor fi prezentate și din perspectiva fiscală a raportului juridic de muncă, unele fiind condiționate de dispozițiile Codului fiscal sau de alte acte normative.

La fel de adevărat este și că angajatorul trebuie să se asigure că viitorul salariat înțelege care sunt drepturile de care poate beneficia din punct de vedere fiscal, dar și că exercitarea lor presupune să spun, de exemplu, unde are funcția de bază.

Pornind de la aceste aspecte, în spațiul public circulă o „declarație pe propria răspundere a salariatului la angajare” care poate duce la concluzia că este un veritabil interogatoriu (mai jos, o captură de ecran a declarației care circulă pe rețelele sociale).

Practic, în declarația pe care autorii o oferă „în sprijinul angajatorilor” regăsim o serie de informații pe care salariatul fie nu are obligația de a le declara, fie le poate declara în momentul în care urmărește exercitarea unor drepturi. Să le luăm pe rând:

La pct. I, datele personale ale salariatului sunt cele înscrise în documentul de identitate, ele fiind oricum preluate și înscrise în mod corespunzător atât în contractul individual de muncă, cât și în registrul electronic de evidență a salariaților, potrivit Codului muncii și HG 905/2017.

La pct. II, alegerea medicului de familie este o opțiune a fiecărei persoane, iar declarațiile fiscale sunt depuse și preluate în baza codului numeric personal și în același timp, în cazul în care medicul de medicina muncii apreciază că este necesar, îi poate solicita această informație persoanei respective în momentul efectuării examenului medical specific. Schimbarea medicului de familie nu influențează relația de muncă.

Mai departe, la pct. III, calitatea de șomer indemnizat sau nu încetează în momentul în care nu mai sunt îndeplinite condițiile prevăzute de actele normative incidente, Legea 76/2002 și HG 174/2002, iar în situația în care angajatorul intenționează să acceseze facilitățile prevăzute de actele normative, trebuie să se asigure  că persoana respectivă se încadrează, dar nu în baza declarației sale pe propria răspundere, ci potrivit procedurii specifice.

De asemenea, aceste aspecte nu vizează, în ansamblu, toți noii lucrători, ci vor fi stabilite în cazul în care sunt îndeplinite condițiile legale.

Situația personală a noului angajat, pensionar sau nu, are relevanță în cazul în care există o incompatibilitate prevăzută de lege sau la solicitarea medicului de medicina muncii, pentru că din punct de vedere fiscal, o astfel de declarație este necesară numai în cazul contractelor cu timp parțial și trebuie depusă lunar - apropo de pct. IV.

Pct. V este, probabil, cel care încalcă în mod direct un drept prevăzut explicit de Codul muncii, acela de a lucra pentru unul sau mai mulți angajatori, fiind indierct chiar și un drept fundamental, dreptul la muncă.

Practic, dacă avem în vedere un contract cu timp parțial, există obligația depunerii unei astfel de declarații pentru fiecare lună, însă ea vizează punctual un aspect ce ține de fiscalizarea veniturilor și nu vizează nici pe departe toți angajații cu timp parțial.

Mai departe, la pct. VI și VII, persoana care solicită angajarea va fi informată cu privire la modul în care venitul său net este influențat de stabilirea funcției de bază și/sau de situația personală, având libertatea de a-și alege funcția de bază la angajatorul respectiv sau la altul, declarația fiind necesară în cazul în care își alege funcția de bază la acel angajator. În aceste situații este mult mai utilă dovada informării concrete, nu impunerea unei declarații.

Cât despre pct. VIII, în cazul în care persoana respectivă ar fi în una dintre acele situații, cu siguranță niciun angajator nu s-ar putea baza exclusiv pe o declarație a salariatului respectiv, fiind necesară depunerea documentelor legale în acest sens.

Practic, de la „plasa de siguranță” a angajatorului, pentru că în conformitate cu principiul bunei-credințe putem aprecia astfel, se poate ajunge, prin impunerea unei declarații cu caracter general, la încălcarea altor norme sau chiar a unor drepturi, iar o astfel de declarație îmbracă mai mult forma unui veritabil interogatoriu la care, dacă nu ar răspunde, persoana în cauză s-ar confrunta cu temerea reală privind viitorul său profesional la acel angajator.

Fiecare situație trebuie privită, analizată și tratată individual, pornind de la particularitățile sale, relația de muncă fiind reglementată expres de lege.

Dreptul angajatorului de a stabili organizarea și funcționarea unității, alături de obligația de a respecta obligațiile privind legalitatea desfășurării relațiilor de muncă vor fi exercitate, respectiv executate, în limitele și condițiile prevăzute de actele normative, nefiind posibilă nici stabilirea unor reguli excesive, nici impunerea declarării unor aspecte care depășesc cadrul legal.