Când se compensează munca suplimentară în interiorul celor 90 de zile?

Când vorbim despre durata zilnică normală a timpului de muncă putem să ne uităm chiar în Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 1 din 1919, dar și în Constituție, nu numai în Codul muncii, iar astfel constatăm că, în medie, aceasta este de cel mult opt ore/zi.

Suplimentar, Codul muncii reglementează și situația muncii suplimentare, stabilind că aceasta ar trebui să se încadreze în cel mult opt ore/săptămână, de unde rezultă un timp de muncă maxim de cel mult 48 de ore/săptămână, repartizate în cinci zile lucrătoare din cele șapte calendaristice ale săptămânii, două consecutive fiind rezervate repausului săptămânal.

Deși nu este interzisă, în limitele precizate anterior, munca suplimentară este reglementată suficient de clar, dar totuși apar și situații în care aceste reguli sunt  interpretate și/sau aplicate greșit.

O relatare din forumul avocatnet.ro ne-a atras atenția: „Am lucrat mai multe ore peste program, având aprobarea șefului. Angajatorul mă obligă să le iau când vrea el, fie să scriu eu că mă oblig să le iau în ziua de ...., atâtea ore! Poate face asta?”

În primul rând, munca suplimentară este solicitată de angajator, nu de salariat, iar din relatare înțelegem că șeful și-a dat acordul, nu salariatul, deci nu este clar dacă solicitarea a fost a salariatului sau a angajatorului.

Salariatul nu ar putea, legal vorbind, să solicite prestarea muncii suplimentare, pentru că art. 121 din Codul muncii prevede suficient de clar că „la solicitarea angajatorului salariații pot efectua muncă suplimentară”, nu invers.

În al doilea rând, cu excepția situațiilor de forță majoră (așa cum sunt ele definite de lege) sau a cazurilor în care se previne un accident sau se înlătură consecințele unuia, niciun salariat nu poate fi obligat să presteze muncă suplimentară, deci se subînțelege că trebuie să existe acordul salariatului, cât mai concret, de preferat, materializat printr-un înscris.

Practic, aceste aspecte au o legătură directă cu modul în care această muncă suplimentară va fi compensată, Codul muncii oferind în acest moment suficientă flexibilitate, iar conflictele de acest tip ar putea fi prevenite foarte simplu.

Potrivit art. 122 alin. (1) și (2), Codul muncii stabilește regula generală, compensarea prin acordarea de ore libere plătite în următoarele 90 de zile după efectuarea muncii suplimentare, deci părțile au aproximativ trei luni în care pot conveni, de preferat de comun acord, când va fi compensată munca suplimentară.

Nu, nu ne spune direct Codul muncii că trebuie să stabilim de comun acord, dar art. 8 din cod ne indică fix acest aspect, că la baza relației de muncă avem consensualitatea și buna-credință, nu limitări sau condiționări.

Prin excepție, în cazul în care în cele cel mult 90 de zile nu poate fi compensată munca suplimentară, angajatorul este obligat să acorde un spor negociat și stabilit tot prin acordul părților, dar care nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.

Revenind la momentul solicitării angajatorului pentru prestarea muncii suplimentare, avem nevoie de acordul salariatului, dar presupunem că prima solicitare este acceptată fără a stabili concret cum și/sau când va fi compensată, iar în acest caz urmează, cel mai probabil, o discuție care poate conduce la impunerea unui anumit moment de către angajator, deși ar fi contrar art. 8 din Codul muncii.

Acest lucru se poate întâmpla o singură dată, în cazul în care salariatul cunoaște dispozițiile legale potrivit cărora nu poate fi obligat să presteze muncă suplimentară, pentru că al doilea acord ar putea fi dat numai în situația în care compensarea s-ar lua în discuție chiar în acel moment.

Cu alte cuvinte, înțelegem că angajatorul cunoaște toate aceste aspecte, din moment ce a doua variantă propusă a fost „mă oblig să le iau în ziua de .... atâtea ore”, ceea ce echivalează cu acordul asupra momentului compensării.

Sigur, situațiile în practică nu sunt identice, iar aici predictibilitatea relației de muncă trebuie să funcționeze în ambele sensuri, adică să  satisfacă atât nevoia salariatului de a beneficia de ore libere plătite într-un anumit moment/într-o anumită zi, dar și pe cea a angajatorului de a-și desfășura activitatea fără perturbări.

Ce avem totuși clar?

1. Munca suplimentară este solicitată de angajator.
2. Salariatul nu poate fi obligat să presteze muncă suplimentară, deci este nevoie de acordul său.
3. Momentul în care este solicitată munca suplimentară și exprimat acordul ar trebui să fie și cel în care părțile convin, de comun acord, când și cum va fi compensată.
4. Salariatul nu poate fi sancționat pentru că a refuzat să presteze muncă suplimentară.
5. Relația de muncă se bazează pe consensualitate și bună-credință, deci fiecare parte trebuie să-și exprime acordul și partenerii (salariatul și angajatorul) nu ar putea/nu ar trebui să urmărească un obținerea unui beneficiu prin prejudicierea celuilalt.