„În cadrul unui departament cu cinci oameni, are voie, legal, șeful ierarhic superior ca, timp de ani la rând, să nege unuia dintre angajați concediul de odihnă (inclusiv cel programat pe organizator) pe motiv că «nu avem oameni, asta e, nu am ce face», în timp ce ceilalți angajați sunt aproape la zi cu concediile de odihnă?” |
Avem o situație în care, aparent, există o programare a concediilor de odihnă, deci angajatorul cunoaște dispozițiile legale și, tot aparent, le respectă pentru o parte dintre salariați, în timp ce pentru o altă parte ignoră aceste drepturi sau chiar le limitează.
În cazul concediului de odihnă nu discutăm numai despre un drept al salariatului, ci și despre o obligație a acestuia „de a efectua în natură (efectiv) concediul de odihnă anual în perioada în care a fost programat”, nefiind posibilă nici măcar renunțarea la acest drept. Practic, din momentul stabilirii perioadei de concediu pentru fiecare salariat sau pentru fiecare categorie de salariați, după caz, avem deja un aspect clar, salariații având posibilitatea de a-și planifica această perioadă de repaus anual în mod corespunzător.
În cadrul acestei perioade, salariatul trebuie să-i înainteze angajatorului său o cerere, în condițiile art. 148 alin (4), dar și să solicite înregistrarea acesteia, aceasta fiind o probă de necontestat în cazul unui posibil conflict pe acest subiect. Cu alte cuvinte, deși neacordarea concediului este evidentă, o solicitare urmată de un răspuns negativ completează probatoriul care poate sta la baza unei eventuale acțiuni care poate fi, după caz, sesizarea Inspecției Muncii sau acțiunea în instanță.
Angajatorul nu poate refuza sau limita dreptul salariatului la concediu de odihnă anual plătit, având o singură posibilitate, respectiv rechemarea salariatului din concediu „pentru interese urgente care impun prezența salariatului la locul de muncă”, dar „are obligația de a suporta toate cheltuielile salariatului și ale familiei sale, necesare în vederea revenirii la locul de muncă, precum și eventualele prejudicii suferite de acesta ca urmare a întreruperii concediului de odihnă”.
Observăm că Legiuitorul nu a prevăzut situația în care angajatorul ar refuza sau ar condiționa dreptul la concediu de odihnă, ci exclusiv cazul în care salariatul se află deja în concediu și poate fi rechemat, respectând dispozițiile art. 151 alin (2) din Cod. Altfel spus, orice altă situație reprezintă o încălcare a unui drept fundamental, iar lipsa personalului nu poate reprezenta un motiv în aceste situații.
În același timp, ne atrage atenția un alt aspect sesizat - faptul că pentru ceilalți salariați se respectă dispozițiile legale, iar în cazul salariatului care a relatat aceste aspecte situația se repetă an de an. O astfel de situație poate face inclusiv obiectul unei sesizări privind tratamentul discriminatoriu și, în funcție de context, poate conduce chiar la concluzia unei hărțuiri morale la locul de muncă, dacă sunt avute în vedere situații de stres și/sau epuizare fizică.
Cum se poate ajunge la o astfel de concluzie? Pornind chiar de la scopul concediului anual de odihnă plătit - acela de a-i oferi salariatului o perioadă de repaus anual, conform Directivei europene 88/2003, pentru protejarea acestuia.
Oricât am discuta despre litera legii, practica ne oferă tot timpul exemple de situații la limita sa. În scopul de a înțelege cât mai bine cum se aplică legea în situații concrete, ne-am propus să plecăm de la poveștile oamenilor. Dacă vrei să ne povestești despre ce se petrece la locul de muncă ori cu angajații tăi, ne poți scrie la adresa realitati_hr@avocatnet.ro și împreună cu specialiști vom încerca să oferim o perspectivă juridică asupra situației respective. |
Comentarii articol (1)