Cine decide în privința sancțiunii disciplinare ce va fi aplicată: comisia de cercetare sau directorul?

Regulile privind răspunderea disciplinară sunt stabilite, într-un mod suficient de clar, iar scopul în sine nu este sancționarea unui salariat, ci asigurarea unui cadru optim de muncă și respectarea regulilor privind disciplina muncii în unitate. Astfel, sancțiunea disciplinară este consecința încălcării regulilor privind disciplina muncii, iar angajatorului îi este recunoscut dreptul de a stabili aceste reguli, dar și de a sancționa salariații care săvârșesc o abatere disciplinară.

Chiar dacă angajatorului îi este recunoscut acest drept, în momentul în care îl exercită are obligația de a respecta atât procedura impusă de Codul muncii, cât și propria procedură, așa cum este stabilită, cu consultarea colectivă a salariaților, în cadrul regulamentului intern, în măsura în care acesta a fost comunicat corespunzător salariaților, pentru a produce efecte.

Pe lângă aspectele care țin de modul în care salariatul cercetat este convocat și asigurarea dreptului acestuia la apărare pe parcursul cercetării disciplinare, sunt importante și regulile care stabilesc cine decide aplicarea sancțiunii, cât și individualizarea corespunzătoare a acesteia.

Scopul cercetării este identificarea aspectelor care conduc la concluzia că sunt sau nu prezente elementele constitutive ale abaterii disciplinare și, ulterior, dacă acestea există, identificarea elementelor care vor sta la baza individualizării sancțiunii pe care angajatorul decide dacă o va aplica.

Astfel, principalul rol persoanei sau al comisiei care efectuează cercetarea este de identifica cele trei elemente constitutive ale abaterii (legătura dintre fapta săvârșită și munca salariatului respectiv, vinovăția și normele legale sau interne ori dispozițiile sau ordinele legale ale conducătorilor ierarhici).

Răspunsul, pe scurt, la întrebarea din forum este următorul: directorul, în măsura în care are aceste atribuții stabilite conform modului intern de organizare, adică reprezintă angajatorul, dispune aplicarea sancțiunii, pe baza constatărilor făcute de către comisia de cercetare disciplinară, nu potrivit deciziei membrilor acesteia.

Potrivit art. 250 din Codul muncii, „angajatorul stabilește sancțiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de salariat(...)”, iar conform art. 252 alin. (1), „angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă (...)” și nu persoana sau comisia care efectuează cercetarea. 

Sigur, decizia de a sancționa sau nu săvârșirea unei abateri disciplinare nu poate fi nici arbitrară, nici excesivă, ci individualizată în mod corespunzător, adică pe baza constatărilor făcute cu ocazia cercetării și pe baza probelor identificate în cadrul acesteia.

Presupunând că cele trei elemente constitutive ale abaterii disciplinare sunt prezente, comisia trebuie să identifice și celelalte aspecte care oferă angajatorului (reprezentantului acestuia) posibilitatea de a stabili sancțiunea proporțional cu gravitatea faptei:

• împrejurările în care fapta a fost săvârșită;

• gradul de vinovăție a salariatului;

• consecințele abaterii disciplinare;

• comportarea generală în serviciu a salariatului;

• eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.

Pe baza acestor elemente și, evident, cu consultarea persoanei sau comisiei care a efectuat cercetarea, angajatorul va individualiza corespunzător sancțiunea și o va aplica, pentru că tot angajatorul este cel care va răspunde și va fi obligat să probeze legalitatea și temeinicia deciziei în cazul în care va fi contestată și, după caz, va suporta și consecințele unei eventuale sancțiuni aplicate în mod necorespunzător.

Care mai sunt atribuțiile comisiei, atunci?

Presupunând că persoanele care au făcut parte din comisia de cercetare disciplinară cunosc și interpretează în mod corespunzător legislația specifică, putem să discutăm, cel mult, despre propuneri privind individualizarea sancțiunii, eventual prin vot (dacă vorbim despre o comisie), însă decizia finală aparține angajatorului.

Pentru a asigura echilibrul, deciziile de sancționare pot fi contestate în instanță, angajatorul fiind cel care are sarcina probei, fiind astfel obligat să detalieze în cadrul deciziei elementele care au stat la baza acesteia, respectiv:

• descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;

• precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat;

• motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;

• temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică;

• termenul în care sancțiunea poate fi contestată;

• instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată.

În lipsa acestor elemente sau în cazul în care acestea nu sunt suficient de clare, astfel încât salariatul să-și poată formula apărarea în mod corespunzător, instanța poate anula decizia de sancționare și poate dispune repunerea în situația anterioară, inclusiv plata cheltuielilor de judecată.