CEDO: Polonia, vinovată de încălcarea dreptului la viață privată prin legislația privind supravegherea secretă. Ce putem învăța, ca stat, din această decizie

Concret, cazul a vizat două aspecte principale ale legislației poloneze: regimul de control operațional, prin care se autorizează interceptarea și monitorizarea comunicațiilor de către autoritățile naționale, precum și păstrarea datelor de comunicații - obligația furnizorilor de servicii de telecomunicații de a păstra datele în mod general și nediscriminatoriu pentru o eventuală utilizare viitoare de către autorități. Reclamanții au susținut că aceste măsuri au fost aplicate fără garanții adecvate împotriva abuzurilor și fără un mecanism eficient de revizuire juridică. De asemenea, ei au argumentat că lipsa unei notificări post-factum a persoanelor vizate de supraveghere împiedică contestarea legalității acestor măsuri.

Despre regimul de control, CEDO a spus că nu oferă garanții adecvate împotriva utilizării excesive a supravegherii și nu este susținut de un mecanism eficient de revizuire judiciară. Apoi, în privința păstrării datelor de către furnizori, obligația de a păstra datele în mod nediscriminatoriu și generalizat nu este justificată într-o societate democratică și nu oferă protecții împotriva abuzurilor. 

În 2016, Parlamentul Poloniei a adoptat legi care amendau Actul Poliției și alte prevederi legislative, precum și o lege privind prevenirea terorismului. Aceste legi au fost criticate, în special de organizațiile societății civile, pentru că ar fi consolidat puterile de supraveghere ale autorităților sub pretextul implementării unei decizii a Curții Constituționale.

Aplicanții, avocați și experți ai organizațiilor neguvernamentale, au susținut că, datorită activităților lor profesionale și publice, era foarte probabil să fi fost supuși supravegherii. În plus, au argumentat că legislația permitea colectarea datelor fără a-i informa pe cei supravegheați și fără posibilitatea de a contesta legalitatea acestei supravegheri – o stare de fapt pe care au considerat-o incompatibilă cu ideea de statul de drept într-o democrație. 

Curtea a observat că legislația contestată a stabilit un regim de supraveghere care ar putea afecta practic orice utilizator de telecomunicații sau internet și, în contextul Legii Anti-Terorism, a extins supravegherea și la persoane care nu erau ele însele direct vizate. Lipsa unui remediu eficient în legea poloneză pentru cei care credeau că au fost supuși unei astfel de supravegheri a fost considerată suficientă pentru a considera că existența legislației în sine constituie o interferență cu drepturile lor.

Curtea a concluzionat că dispozițiile de supraveghere secretă din Legea Anti-Terorism nu îndeplinesc cerințele Articolului 8 din Convenție, subliniind printre altele că nici impunerea, nici aplicarea supravegherii secrete în perioada inițială de trei luni nu au fost supuse vreunei revizuiri de către un organism independent.

Decizia CEDO în acest caz ne oferă câteva lecții importante în privința supravegherii secrete și protecției drepturilor la viață privată: 

1. Lipsa notificării post-factum a persoanelor supravegheate reprezintă o problemă majoră. România ar trebui să implementeze mecanisme care să asigure că, după ce măsurile de supraveghere nu mai sunt necesare, persoanele vizate sunt informate despre această supraveghere, astfel încât să poată contesta legalitatea măsurilor dacă este cazul;

2. Decizia CEDO a evidențiat necesitatea existenței unor garanții eficiente împotriva abuzurilor în utilizarea supravegherii secrete. România trebuie să se asigure că legislația sa include astfel de garanții, care să prevină utilizarea excesivă și nejustificată a măsurilor de supraveghere. Acestea ar putea include:

   • limitarea clară a duratei măsurilor de supraveghere;
   • stabilirea unor criterii stricte pentru autorizarea supravegherii;
   • necesitatea unei suspiciuni rezonabile bine fundamentate înainte de a iniția supravegherea.
3. E nevoie de mecanisme eficiente de revizuire și control (de pildă, instituții independente de supraveghere, dar și posibilitatea unei revizuiri adecvate și accesibile).

4. Importanța protejării comunicațiilor acoperite de privilegiul profesional, cum ar fi cele între avocați și clienții lor.

5. E de evitat stocarea generală și nediscriminatorie a datelor de comunicații, fiind necesar să se asigure că accesul la aceste date se face doar în condiții strict necesare și bine justificate, cu garanții adecvate pentru a preveni abuzurile.