Organizația Internațională a Muncii indică 15 cazuri care pot constitui violență și hărțuire în procesele de învățare și formare și la locul de muncă

Violența, hărțuirea și discriminarea sunt aspecte care vizează, în general, orice persoană, însă efectele sunt accentuate atunci când, pe lângă dreptul fiecăruia la demnitate și la un tratament egal, este afectat și dreptul la muncă, este nevoie de o reglementare mult mai strictă.

OIM este singura agenție tripartită a ONU care reunește guverne, angajatori și lucrători din 187 de țări membre, România fiind unul dintre acestea. 

Pe baza studiilor efectuate și având la bază informațiile prezentate în cadrul dezbaterilor tematice, OIM a identificat 15 posibile situații în care lucrătorii s-ar putea confrunta cu acte și/sau fapte de hărțuire și/sau discriminare în cadrul relațiilor de muncă. 

1. Limbaj intimidant, inclusiv insulte sau comentarii bazate pe gen, etnie, rasă, religie, dizabilitate sau alte criterii care ar putea constitui vulnerabilitate. 
2. Comportament fizic agresiv, cum ar fi împingerea, lovirea sau orice formă de vătămare fizică.
3. Abuzul psihologic, cum ar fi controlul excesiv sau manipularea, amplificarea nejustificată a situațiilor conflictuale sau provocarea intenționată de suferință emoțională.
4. Bullying, cyberbullying și umilire publică, inclusiv manipularea reputației unei persoane prin zvonuri, bârfe și ridiculizări.
5. Răspândirea de informații sau imagini private fără consimțământul persoanei vizate.
6. Solicitări nedorite de favoruri sexuale sau avansuri sexuale.
7. Atingerea necorespunzătoare sau invadarea spațiului personal fără consimțământ.
8. Gesturi neadecvate sau afișare de materiale cu caracter sexual explicit.
9. Măsuri de excludere sau izolare a unui lucrător din activitățile de grup (specifice funcției/ocupației/meseriei sale din contract) sau generarea unor discuții fără justificare din punct de vedere profesional sau autoritate legitimă.
10. Urmărirea, inclusiv urmărirea nerezonabilă sau inadecvată sau monitorizarea performanței sau a mișcării unei persoane fără legătură cu activitatea pentru care a fost încheiat contractul de muncă  sau fără o autoritate legitimă.
11. Forțarea unei persoane să se angajeze în acțiuni împotriva voinței și în afara sarcinilor și atribuțiilor specifice felului muncii sale, prin intermediul presiunii, amenințărilor sau altor tipuri de manipulare.
12. Microagresiunile (situațiile care, privite individual și superficial nu ar putea constitui acte și/sau fapte de hărțuire și/sau discriminare, dar analizate în ansamblu conduc la această concluzie), inclusiv cele bazate pe prejudecăți și stereotipuri, exprimate prin comentarii sau acțiuni discriminatorii indirecte. 
13. Subminarea constantă a eforturilor sau a realizărilor unui lucrător (inclusiv în cadrul formării profesionale) sau stabilirea de obiective cu termene nerezonabile și/sau imposibile, sau sarcini irealizabile.
14. Refuzul nerezonabil și/sau nefondat al concediului medical, de odihnă, pentru formare profesională sau al altor drepturi.
15. Crearea unui mediu de lucru umilitor, intimidant sau ostil împotriva unui lucrător pe baza unor motive reale sau percepute, cum ar fi rasa, originea sau originea națională sau etnică, originea socială, culoarea, religia, opinia politică, vârsta, genul, orientarea sexuală, identitatea de gen, afilierea sindicală, starea civilă, starea familială sau responsabilitățile, handicapul sau starea personală de sănătate.

Pentru majoritatea acestor situații există în prezent reguli juridice care interzic astfel de comportamente, însă deși sunt prevăzute și sancțiuni suficient de dure, cadrul legal actual nu acoperă integral exercitarea dreptului la un mediu de muncă lipsit de acte și/sau fapte de hărțuire, fiind în continuare identificate dificultăți în privința aplicării Convenției OIM 190/2019.