Norma de muncă – între normalitate și abuz de drept. Câteva reguli de care angajatorii ar trebui să țină cont în elaborarea ei

O întrebare adresată comunității Avocatnet.ro, într-un lung șir de întrebări pe același subiect pe care le vedem de ani și ani de zile, confirmă faptul că foarte multe aspecte care stau la baza elaborării unei norme de muncă sunt tratate superficial sau chiar ignorate:

Până la situația prevăzută de art. 61 lit. d) din Codul muncii, respectiv concedierea pentru necorespundere profesională, alte aspecte sunt importante în această discuție. Să le luăm pe rând:

Primul aspect relevant este „locul” acestei norme de muncă în Codul muncii: fiind plasată în Capitolul „timpul de muncă”, asta indică legătura directă cu acest aspect și faptul că norma trebuie realizată în timpul normal de muncă prevăzut în contract.

Acest „timp normal de muncă” din contract îl regăsim la lit. G în cazul contractelor încheiate potrivit Ordinului ministrului muncii nr. 2171/2022 sau la lit. H în cazul contractelor individuale neactualizate (încheiate conform Ordinului 64/2003) și vom avea fie o normă întreagă (8 ore/zi și 40 de ore/săptămână), fie un contract cu timp parțial.

În funcție de tipul contractului (timp parțial sau normă întreagă) este evident că vom avea norme de muncă diferite, însă și repartizarea timpului de muncă are o influență semnificativă, iar un prim exemplu îl avem atunci când comparăm aceeași durată a muncii, însă unul dintre lucrători își desfășoară activitatea noaptea. Altfel spus, nu putem compara norma celui care lucrează ziua cu cel care lucrează noaptea.

Explicația o regăsim parțial în Directiva 2003/88/CE – „Studiile au demonstrat faptul că organismul uman este mai sensibil noaptea la perturbațiile de mediu și la anumite forme solicitante de organizare a muncii și că perioadele lungi de muncă de noapte pot afecta sănătatea lucrătorilor și pot periclita securitatea la locul de muncă”; însă pentru a înțelege complet acest aspect putem consulta studiile de specialitate.

Ținând cont de faptul că aspectele principale care definesc norma de muncă au rămas neschimbate din 1972, constatăm că vorbim despre anumite repere care au în centru lucrătorul, sănătatea și securitatea acestuia prin adaptarea muncii la om (nu invers!), iar nu profitul sau orice alt considerent pur economic care-l interesează doar pe angajator.

Evoluția definiției

„Norma de muncă exprimă cantitatea de muncă pentru efectuarea operațiilor sau lucrărilor de către o persoană cu calificare corespunzătoare, care lucrează cu intensitate normală, în condițiile unor procese tehnologice și de muncă determinate. Ea cuprinde timpul productiv, timpul pentru întreruperile impuse de desfășurarea procesului tehnologic stabilit și de organizarea rațională a muncii, timpul pentru odihna în cadrul programului de muncă”.

Cum este definită astăzi (Legea 53/2003):

„Norma de muncă exprimă cantitatea de muncă necesară pentru efectuarea operațiunilor sau lucrărilor de către o persoană cu calificare corespunzătoare, care lucrează cu intensitate normală, în condițiile unor procese tehnologice și de muncă determinate. Norma de muncă cuprinde timpul productiv, timpul pentru întreruperi impuse de desfășurarea procesului tehnologic, timpul pentru pauze legale în cadrul programului de muncă”.

Putem aminti și de modul în care această normă de muncă este elaborată, un aspect foarte important fiind consultarea lucrătorilor organizați în mod colectiv.

Șase elemente esențiale în stabilirea unei norme de muncă

Aspectele evidențiate în definiția normei de muncă, de altfel similare în cele două acte normative și neschimbate în ultima jumătate de secol, indică șase elemente esențiale pe care orice angajator trebuie să urmărească atunci când dorește să stabilească o normă de muncă pentru lucrătorii săi, fără a omite consultarea lucrătorilor organizați în mod colectiv, sindicat sau reprezentanții angajaților.

1. Fiecare lucrător trebuie să fie calificat corespunzător pentru a putea îndeplini sarcinile și atribuțiile specifice ocupației/meseriei pentru care a fost încheiat contractul individual de muncă, aspect care trebuie să rezulte din diploma/certificatul de calificare care a stat la baza angajării.
2. Intensitatea normală a muncii pare, la prima vedere, o sintagmă fără prea multe repere, însă randamentul fiecărei persoane este influențat de o serie de factori care au legătură atât cu primul element (calificarea corespunzătoare), cât și cu altele, cum ar fi modul de repartizare a timpului de muncă, experiența lucrătorului în domeniul respectiv, vârsta, dar și factori care țin de perioada din zi, din săptămână sau chiar din an, iar o concluzie echilibrată poate are la bază toate aceste aspecte.
3. Orice activitate are la bază anumite procese de muncă sau tehnologice specifice, iar elementul „productivitate” nu poate fi definit superficial sau pur economic, ci luând în calcul și modul în care lucrătorii implicați pot, în mod real, să atingă rezultatele pe care angajatorul și le propune pentru a fi eficient din punct de vedere economic.
4. Timpul productiv reprezintă totalul momentelor în care activitatea se desfășoară în mod efectiv, în condiții optime de muncă și la un randament superior, ținând cont de media care reprezentă „intensitatea normală a muncii”, adică media momentelor de eficiență maximă, medie și scăzută în anumite intervale de timp.
5. Întreruperile impuse de desfășurarea procesului tehnologic, chiar dacă nu reprezentă timp productiv, fac parte din durata normală a timpului de muncă pentru lucrători, deci vor fi luate în calcul pentru stabilirea oricărei norme de muncă, însă angajatorul, după consultarea colectivă a lucrătorilor, poate identifica o variantă optimă ținând cont de următorul element „pauzele legale în cadrul programului de muncă” și astfel să eficientizeze activitatea. Practic, dacă în anumite momente sunt identificate întreruperi impuse (pentru alimentarea utilajelor, pentru înlocuirea anumitor piese/echipamente/părți ale acestora sau orice altă situație), perioadele respective pot fi utilizate pentru pauzele legale impuse de legislația specifică securității și sănătății în muncă în funcție de factorii de risc identificați.
6. Pauzele legale includ atât pauza de masă (obligatorie atunci când durata zilnică de muncă este de cel puțin 6 ore), cât acele pauze impuse de specificul activității și de factorii de risc la care sunt expuși lucrătorii în timpul procesului de muncă, acestea având rolul principal de a proteja lucrătorii.

Astfel, luând în considerare toate aspectele menționate anterior, putem aprecia că norma de muncă nu poate fi stabilită calculând pur și simplu „câte produse trebuie să livrăm zilnic pentru a acoperi cheltuielile cu forța de muncă, utilități, taxe, impozite, amortizarea mijloacelor de producție, materia primă și pentru a genera un anumit profit”,  ci stabilind prețul final al produsului/serviciului în funcție de aceste cheltuieli.

O abordare de tipul „nu avem ce face, trebuie să producem/livrăm suficient pentru a atinge obiectivul cu același număr de lucrători!” sau stabilirea unei norme imposibil de realizat poate reprezenta chiar un abuz de drept al angajatorului care alege să-și exercite drepturile prevăzute de art. 40 alin (1) fără a ține cont de obligațiile menționate de alin (2) și de drepturile generale și specifice ale lucrătorilor.