Cum se construiesc autostrăzile din România? Cu sute de oameni muncind la negru, desigur. Ministerul Muncii pare să se confrunte cu o premieră

ITM Buzău a efectuat controale pe șantierul Autostrăzii A7, identificând 190 de lucrători angajați fără contracte individuale de muncă („la negru”) care lucrau pentru o firmă înființată în 2024. Mai mult, scrie în comunicatul de la Ministerul Muncii, echipe de jandarmi au intervenit pentru a identifica lucrătorii care fugiseră pe câmp ca să nu dea ochii cu inspectorii. 

Nici nu trebuie să mai citim restul că intuim deja ce sancțiune a primit angajatorul, întrucât știm din Codul muncii care e sancțiunea maximă pentru munca nedeclarată: o amendă de 200.000 de lei, sumă care devine nerezonabilă într-o situație precum cea de față, întrucât amenda per angajat e de 20.000 de lei; ceea ce înseamnă că, de la zece contracte lipsă în sus, poți să-ți bați joc oricât de mult vrei de prevederile legale, întrucât nu te mai sancționează. Într-o formulare cât se poate de obiectivă, deși diferența între 10 angajați fără contracte și 190 este uriașă, sancțiunea nu e proporțională cu gravitatea încălcării. E ca și cum i-ai pedepsi la fel pe cel care fură 2.000 de lei cu cel care fură 2.000.000 de lei. 

Angajatorul își asumă lejer riscul accidentelor de muncă și deceselor, în fapt

Pe lângă amendă, angajatorul trebuie să le încheie (din urmă) contractele, să declare taxele la stat și să facă toate formalitățile necesare. Să ne oprim o secundă asupra sectorului de activitate: construcția de drumuri, domeniu cu riscuri semnificative pentru sănătatea și securitatea în muncă angajaților. Dacă angajatorul nu încheie contracte, e destul de clar că nu putem discuta nici despre respectarea SSM-ului în cazul celor 190 de angajați. Mai exact, vorbim de asumarea unor riscuri de accidente de muncă, inclusiv asumarea riscului decesului unor lucrători. 

Subiectul sancțiunii pentru munca nedeclarată care n-a mai ajuns să fie implementată l-am reluat anual, cel puțin o dată, așa că aleg să nu o mai și acum - dar cine este interesat, poate citi acest material, unde se află și explicația celor de la Inspecția Muncii. Explicație care, în prezent, în mod cert nu mai poate subzista.

În aceste cazuri, răspunderea penală ar fi de bun-simț, dacă putem spune în acest fel. Și, de ce nu, interdicția pentru asociați și administratori de a mai avea sau de a mai administra firme, în nume personal sau prin interpuși. Dacă ideea de a face business se bazează pe muncă nedeclarată și asumarea de riscuri semnificative pentru angajați, atunci este, probabil, destul de echilibrat să spunem că nu ar trebui să mai ai voie să desfășori activități comerciale vreodată sau, măcar, pe vreo 15 - 20 de ani. Până la urmă, dacă punem în balanță libertatea economică a individului cu dreptul la muncă în condiții de securitate și sănătate și chiar cu dreptul la viață, integritate fizică și corporală, unde ar trebui să încline balanța și, totodată, ce face statul ca să se asigure că existe un echilibru? 

Mirarea de la Ministerul Muncii

Dacă prin formularea „fără precedent” Ministerul Muncii vrea să ne spună că nu s-a mai întâmplat să fie găsiți pe un șantier pe autostrada A7 atâția angajați muncind la negru, atunci titlul comunicatului din 12 septembrie se intersectează perfect cu realitatea. Altfel, e paralel cu ea.

Anual, de cel puțin două-trei ori, în presa centrală apar cazuri cel puțin la fel de șocante din punctul de vedere al numărului de angajați implicați, respectiv care nu au contracte încheiate. De data aceasta, vorbim doar de 190, însă în 2023 o firmă de pază „a ieșit pe minus” cu 600 de contracte de muncă, de pildă, iar o firmă de transport avea 827 de contracte lipsă în 2022. Dacă în unele situații firmele încearcă varianta „colaborării pe PFA”, în cazul de față e exclus să ne gândim la lucrători independenți în construcții.

Cu toate că avem exemple precum cele menționate mai sus, Ministerul Muncii alege să scrie că situația e „fără precedent” în România. 

E absurd să dăm vina și pe lucrători

Pentru a nu părea că demonizăm în mod excesiv angajatorii, trebuie să ne gândim și la motivele pentru care angajații acceptă să muncească la negru, precum și la cauzele care favorizează această opțiune, lucrătorii ignorând astfel că nu nici asigurare medicală, nici contribuții la pensii, nici ajutor de șomaj (și lista poate continua): salarii prea mici, lipsa informării și chiar nivelul de educație (nu înțeleg care sunt avantajele muncii cu forme legale și nici nu le-a explicat cineva), dar și frustrarea pe care o au față de stat, care nu pare să facă nimic sau face prea puțindin ceea ce promite pe banii colectați din taxe și impozite. Ideea „de ce să-i dau statului bani dacă nu face nimic cu ei” e la fel de atrăgătoare și pentru antreprenor, și pentru angajat. Argumentul incertitudinii plății salariului însă nu poate sta în picioare, atâta timp cât și un angajat cu forme legale deplânge în egală măsură nerespectarea zilei de salariu ori a promisiunilor asumate de angajator la nivel contractual. 

Din păcate, în contextul unui raport de muncă, având în vedere pozițiile de pe care discută fiecare dintre părți, discuția nu poate merge prea mult în direcția „și angajații sunt de vină pentru că acceptă condițiile astea de muncă”. Cel care acceptă aceste condiții se află pe o poziție de inferioritate, de unde se (cam) prezumă că nu poate dicta condițiile raportului de muncă. Când nevoile de bază ale unui trai aproape decent, ratele la bancă și alte obligții financiare bat la ușă, acceptarea unui loc de muncă în condiții de nelegalitate e singurul compromis pe care un lucrător poate să-l facă. 

Suntem în an electoral și niciun partid politic „nu s-a îngrămădit” să discute despre starea condițiilor de muncă din România, despre lucrătorii cei mai vulnerabili, despre carențele uriașe în formare profesională, criza de talente (care marchează întreaga Uniune, nu doar România) sau despre cum vom începe să abordăm reconversia profesională în contextul intrării progresive a AI-ului în diverse sectoare de activitate și tehnologizărilor masive.