Achizițiile publice, între responsabilitate socială și austeritate fiscală. De ce paradigma atribuirii doar pe baza criteriului prețului cel mai mic trebuie să dispară

În urmă cu două săptămâni, ITM Buzău descoperea 190 de lucrători fără forme legale pe șantierul Autostrăzii A7. La baza construcției autostrăzii au stat proceduri de achiziție publice în care companiile au trimis oferte, iar, mai departe, statul a decis pe baza unor criterii cine câștigă. Practica în România este de-a avea un singur candidat în 42% din cazuri, adică un contract „cu dedicație”. Prețul cel mai mic rămâne în continuare criteriul dominant în achizițiile publice din România, iar în ciuda faptului că vorbim de contracte de milioane sau miliarde de lei, drepturile lucrătorilor care lucrează pe acele contracte rămân aspecte ignorate cu desăvârșire.

Pe 1 octombrie, sindicatele europene au protestat în Bruxelles pentru a schimba „regulile jocului” în cazul achizițiilor publice. Revendicările sindicale includ criterii de negociere colectivă în atribuirea contractelor, astfel încât proiectele să nu ajungă la firme ce profită de pe urma unor lucrători slab plătiți și exploatați, ci, din contră, să promoveze niște standarde în lumea muncii. 

Abordarea este similară la americani unde planul de investiții Inflation Reduction Act, ce vizează dezvoltarea industriilor verzi, promovează sindicalizarea și negocierile colective în atribuirea contractelor. Pe baza acestor principii, dezvoltarea pe bani publici vizează și crearea locurilor de muncă de calitate, unde muncitorii se pot dezvolta profesional, dar și câștiga îndeajuns pentru un trai decent. Lucrătorii sindicalizați sunt mai scumpi, cheltuielile cu formarea reprezintă costurile adiționale pentru fabrici, dar impactul societal este net-pozitiv. Diferența dintre un tâmplar și un „meșter care dă câș” este ușor de constatat de fiecare dintre noi care a trebuit să facem reparații în casă.

Nevoia unor condiționalități sociale au fost amplificate în ultimii ani, perioadă în care populația globului a fost lovită de șocuri consecutive. Pandemia de COVID-19, criza costului de trai, problemele din lanțul de aprovizionare și incertitudinea energetică au dus veniturile reale în jos. În țări din zona euro, lucrătorii câștigă astăzi mai mult decât în 2019, dar își permit mai puțin din cauză că măririle de salariu nu au făcut față creșterii prețurilor.

Ajungem tot la negocierile colective

Problema costului de trai este amplificată și de scăderea gradului de acoperire cu contracte colective de muncă, dar și a sindicalizării. Din datele guvernului american, de exemplu, reiese că un lucrător sindicalizat ce negociază colectiv câștigă în medie cu 16% mai mult lunar față de-o persoană ce nu aparține unui sindicat. Organizația Internațională a Muncii trage o concluzie similară: gradul de acoperire mai ridicat al negocierilor colective duce la o pondere mai mare a veniturilor salariale din veniturile totale. Mai simplu, o parte mai considerabilă din balanța PIB-ului se înclină și către lucrător, nu doar către capital.

Negocierea colectivă reprezintă o cale sigură de-a crește prosperitatea lucrătorilor, dar și de-a reafirma principiilor democrației și participării active. În timp ce în Germania sindicatele participă activ în procesul decizional din cadrul companiilor, precum este cazul Volkswagen, atitudinea angajatorului față de lucrători în România rămâne una strict-ierarhică: patronul decide, lucrătorul execută. Creșterea participării active în procesul decizional sau, cel puțin, consultativ este posibilă pe cale negocierilor colective, chestiune care este deja reglementată legal.

În România, legile există, dar implementarea acestora lasă de dorit. În orice companie cu minimum 10 lucrători trebuie să se negocieze colectiv, dar nu există o obligație de-a semna un contract colectiv de muncă. Sindicatul (sau reprezentantul salariaților acolo unde nu există deloc sindicat) trebuie să fie informat cu privire la situația socio-economică a unității. În țară, aproape două treimi dintre angajați sunt în companii cu cel puțin 10 angajați, adică în companii unde inițierea negocierilor colective este obligatorie. Gradul de negociere colectiv nu ajunge nici măcar la o treime din totalul angajaților din România.

Importanța negocierilor colective este reafirmată și de directiva privind salariile minime adecvate la nivel european. Țările unde gradul de negociere colectivă este sub 80% din totalul economiei trebuie să ia măsuri pentru a-l crește. O soluție clară este respectarea legii, impusă prin controale ITM în companiile cu peste 10 angajați pentru a se asigura că acestea au început negocierile colective, dar și prin condiționări impuse în contractele de achiziții publice.

E momentul să schimbă paradigma actuală de achiziții publice

Statul modern funcționează pe baza achizițiilor publice, a unui parteneriat între public și privat în care guvernul are nevoie de-un serviciu pe care nu-l poate oferi intern, așa că-l subcontractează. Achizițiile publice au loc într-o varietate de servicii, de la produse de curățenie în spitale, până la construcția de autostrăzi. La baza achizițiilor publice se află principiul competiției, care stabilește că rezultatele pieței libere vor fi mai benefice comparativ cu situația în care guvernul ar face de la sine totul.

În ciuda ideii teoretice de piață liberă, 42% din totalul de contracte de achiziție publică au fost câștigate în România de un singur participant, iar 23% au fost prin atribuire directă în 2022.

Achizițiile publice sunt reglementate legal, iar la baza deciziilor de atribuire a unui contract pot sta:

• exclusiv prețurile, contractul câștigător fiind cel cu prețul cel mai scăzut;
• raportul calitate-preț conform criteriilor enunțate în proiect.

În 2022, în România, 86% dintre contractele de achiziție publică au fost atribuite strict în baza principiului de cel mai scăzut preț. Abordarea rămâne de-a face lucrurile „de mântuială”, în care mecanismul austerității rămâne cel dominant în piață. Scăderea costurilor se poate face fie prin materiale de-o calitate mai joasă sau prin reducerea cheltuielilor cu forța de muncă. O autostradă poate fi construită cu o forță de muncă necalificată, plătită cu salarii mizere sau cu angajații cu o experiență profesională vizibilă în domeniul infrastructurii rutiere, dar care sunt mai costisitori.

Atribuirea pe baza celui mai mic preț reafirmă obsesia celor care urmăresc deficitul guvernamental zilnic și atrag atenția că statul a cheltuit prea mult. Obsesia scăderii deficitului cu orice preț duce la o austeritate în rândul serviciilor publice, dar și a achizițiilor publice. În locul calității, prețul cel mai scăzut ajunge să domine, pentru a ne asigură că nu cheltuim mai mult decât putem „să ne întindem”. Această abordare ignoră nevoile salariale adecvate, dar lasă și calitatea lucrărilor pe-o treaptă secundară în ordinea priorităților.

Protestul recent de la Bruxelles al sindicatelor atrage atenția asupra nevoi de-a regândi achizițiile publice pentru a ne asigură că nu sacrificăm calitatea sau viața decentă a lucrătorilor în favoarea costurilor mai mici. Un raport din 2021 al UNI Global, organizația sindicală internațională ce reprezintă, în principal, lucrătorii din privat, arată nevoia de-a schimba achizțiile publice:

„Dacă Uniunea Europeană este serioasă în ceea ce privește consolidarea unei Europe sociale și a negocierilor colective, ar trebui să valorifice banii cheltuiți prin achizițiile publice, cerând ca antreprenorii ofertanți să aibă în vigoare acorduri colective, să respecte drepturile fundamentale ale muncii și să asigure implicarea lucrătorilor în deciziile de la locul de muncă.”

Raportul UNI Global este întărit de un raport al DG Employment, care arată că statele membre au posibilitatea de-a se sustrage de la clauzele sociale din contractele de achiziții publice. Cum este cazul României, unde nu există nicio obligație ca o companie care câștigă un contract să se folosească de lucrătorii sindicalizați. Din contră, aceasta practică este văzută ca anti-competitivă de mediul de afaceri, lucru pe care DG Employment îl contrazice în raportul antemenționat.

Protestul, rapoartele și discuțiile referitoare la achizițiile publice vin într-un moment critic în care Europa se confruntă cu o criză a dezvoltării economice. Achizițiile publice, cel puțin în România, reprezintă 8% din totalul PIB-ului, iar fără practici adecvate care să creeze locuri de muncă decente, plătite adecvat, riscăm să tolerăm aceleași situații la nesfârșit.

În septembrie au fost depistați 190 de lucrători „la negru”, dar săptămână viitoare câți vor mai fi găsiți de către autoritățile competente dacă regulile și modul de-a face achiziții publice nu se schimbă fundamental?