Viitorul negocierilor colective în România: De la pragul european de 80% la impactul real

România are termen până în noiembrie 2024 să transpună în legislație directiva europeană privind salariile minime adecvate. Parte a directivei este nevoia dezvoltării unui plan de țară acolo unde gradul negocierii colective este sub 80% - cazul celei mai bune părți din Uniunea Europeană.

În România, gradul de acoperire al negocierilor colective fluctuează între 15 – 25%. La evenimentul de lansare publică al studiului privind salariul minim realizat de către Blocul Național Sindical, Ministra muncii a confirmat că se află undeva în acel interval.

De la 15 – 25% până la 80% este un drum lung, iar în prezent se află în discuții la nivelul comisiei de dialog social de la nivelul Ministerului Muncii un plan de acțiune pentru a promova negocierile colective. Forma finală nu a fost încă publicată, dar printre acțiuni se numără:

• Campanii de informare pe social media.
• Dezvoltarea platformelor digitale suport în vederea creșterii transparenței negocierilor.
• Îmbunătățirea accesului federațiilor și confederațiilor sindicale la date și informații sectoriale.

Planul se face pe cinci ani, iar la intervale regulate de 6 – 12 luni instituțiile care vor lua parte la derularea activităților urmează să raporteze progresul.

Pentru România planul reprezintă un moment critic pentru a readuce în atenția publicului importanța negocierilor colective. Negocierile colective, chiar dacă sunt obligatorii acolo unde există minimum 10 angajați, nu au și obligativitatea finalizării cu un contract. La nivel de sector situația este similară, există nevoia negocierii colective, doar că contractul rămâne la decizia patronatului și sindicatului. În anumite cazuri patronatul nu există, iar negocierea nu poate avea loc.

Față de celelalte țări România se situează pe un loc rușinos, alături de statele din regiune, precum ar fi Bulgaria, Polonia, Ungaria sau Lituania. La celălalt capăt al clasamentului se află Italai, Franța, Belgia sau Austria. Ce funcționează la ei și nu se poate aplica la noi este modelul de negociere colectivă. Negocierea colectivă are însemnătate în toate sistemele de mai sus în a seta salarii minime în sectoare de activitate sau pentru diverse profesii.

Pentru italieni salariul minim așa cum îl înțelegem în România nu există. În schimb la o perioadă regulată de timp sindicatele și patronatele la nivel de sector, național, iar mai apoi dacă este cazul și regional sau local negociază colectiv nivelurile salariale.

Niciun model nu este perfect, iar dezavantajele există atât la negocierile la nivel național pentru salariul minim cât și la cele sectoriale. În cazul României, salariul minim se decide anual în Consiliul Național Tripartit unde sindicatele, patronatele și guvernul se întâlnesc pentru a decide valoarea. Până acum nu există o formulă clară, iar salariul era negociat în principal în funcție de rata inflației. Chiar dacă există o prevedere care spune că la baza salariul minim trebuie să stea coșul minim de consum pentru un trai decent, până în prezent nu a fost respectată. În ciuda apelurilor din partea sindicatelor de-a se ține cont de această prevedere în formularea actualei formule de calcul a salariului minim, în continuare rămâne ignorată:

„Coșul minim de consum pentru un trai decent constituie elementul principal de fundamentare a salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată și a politicii salariale.” – Legea 174/2020

Dar în restul lumii cum arată?

Putem negocia colectiv pe hârtie, putem să ajungem la gradul de acoperire 100% în doar câteva minute: confederațiile atât patronale, cât și cele sindicale se întâlnesc, dau mână, și semnează un CCM național. Problema nu este gradul de acoperire, ci puterea acestor contracte care sunt negociate. Pentru a vedea impactul, comparăm gradul de negociere colectivă cu proporția salariilor din venituri. Cu alte cuvinte, comparăm numărului de lucrători acoperiți de un CCM cu proporția din PIB care merge către lucrători, comparativ cu cea destinată capitalului (profituri, chirii, dobânzi). Vedem o tendință clară la nivel global: cu cât gradul de negociere colectivă crește, cu atât se ridică și procentul salariilor din venituri.

Nu este situația peste tot la fel, căci în țări precum Slovacia, Bulgaria, Israel sau Georgia valoarea este ridicată față de media globală. Sunt mai prospere aceste țări? Nu neapărat, deoarece salariile din venituri arată cât se duce către lucrător. Dacă economia scade, iar angajatorul pierde din profit, automat partea lucrătorului crește. 

Pe-o perioadă lungă de timp proporția salariilor din venituri ne arată o imagine clară: creșterea economică, avansurile tehnologiei nu conduc obligatoriu la un progres general al populației (insert link Portavocea). Capitalul câștigă, cei cu aptitudini dezvoltate la fel, dar cei din mijloc suferă pe zi ce trece când industria se mută de la Vest la Est.

Dacă luăm în calcul și gradul de sindicalizare, observăm tot o corelație – cu cât crește gradul de apartenență la un sindicat, cu atât și negocierea colectivă. În România nu este obligatoriu să existe sindicat pentru a negocia colectiv, se poate și cu reprezentantul angajaților. Diferența majoră este că și atunci când există un sindicat, indiferent dacă este reprezentativ sau nu, are prioritate în fața reprezentantului salariaților. 

Există și excepții la nivel global, precum ar fi Franța, unde gradul de sindicalizare este foarte scăzut (surprinzător), dar unde gradul de negociere colectivă este printre cele mai ridicate din lume.  România se află undeva pe la coada clasamentului, un grad de sindicalizare redus, iar la negocieri colective situația este similară.

Problema rămâne că termenul pentru adaptarea legislației se apropie, iar planul va trebui să fie pus în aplicare. România are șansa reală de-a promova negocierile colective sectoriale, mai ales în contextul actual când doar trei sectoare au astfel de CCM-uri și doar unul, cel bancar, este în domeniul privat. 

Provocarea reală nu rămâne gradul de acoperire cu negocieri colective. Orice țară din graficele de mai sus poate crește peste noapte gradul, poate organiza întâlniri fictive, iar mai apoi crește din pix. Provocarea este în asigurarea unor negocieri colective serioase care anticipează anumite tendințe economice sau tehnologice și previne impactul asupra lucrătorilor. Clauzele verzi referitoare la tranziția verde sunt absente din marea majoritate a CCM-urilor semnate, iar cele legate de AI nici măcar nu se discută încă.

În lumea în care sindicatul acționează doar reactiv, protejarea lucrătorilor este imposibilă în fața schimbările ce amenință să distrugă complet lumea muncii față de cum o știam astăzi.