Sunt obligatorii salariile compensatorii atunci când se fac concedieri colective?

Obligația angajatorului de a plăti salarii compensatorii în cazul concedierii o vom regăsi cel mai probabil stipulată într-un contract colectiv de muncă, întrucât pe angajatorii privați, cel puțin, legea nu îi obligă, la modul general, să acorde salarii compensatorii. Uneori, impasul financiar în care se regăsește angajatorul poate fi atât de sever încât nici să nu se poată pune problema unor atare compensații.

Deși când auzim de concedieri colective (realizate cu respectarea legii, desigur) ne gândim adeseori la aceste salarii compensatorii, Codul muncii nu prevede o obligație în acest sens („angajatorii trebuie să plătească minimum trei salarii...”) și nu condiționează concedierea de acordarea unor salarii compensatorii. În mod normal, dacă urmărim litera legii, atunci când sunt avute în vedere concedieri colective, angajatorii sunt obligați să înceapă consultări cu sindicatele sau reprezentanții salariaților, iar în cadrul acelor consultări sunt discutate și „măsurile pentru atenuarea consecințelor concedierii și compensațiile ce urmează să fie acordate salariaților concediați, conform dispozițiilor legale și/sau contractului colectiv de muncă aplicabil”. 

Când sunt stabilite prin contractele colective, așa cum s-ar întâmpla în cazul unor prevederi legale, angajatorii sunt obligați să acorde salariile compensatorii în termenii negociați la nivel de CCM. Un exemplu recent pe care putem să-l avem în vedere e CCM-ul din sectorul bancar, care urmează să fie în curând extins prin HG la întregul sector: aici, părțile au stabilit inclusiv ordinea și criteriile de departajare a angajaților vizați de concedierile colective, precum și cuantumul salariilor compensatorii în funcție de vechime - de la un salariu de bază brut lunar, în cazul celor cu 1 - 3 ani vechime, până la șase salarii în cazul celor cu peste 15 ani vechime. 

„Plecările voluntare” răsplătite cu salarii compensatorii

Dacă mai sus era vorba de „obligație”, acum ar trebui să ne uităm la acele situații despre care auzim atât de des în practică, unde salariile compensatorii sunt acordate de angajatori nu pentru că au negociat ceva cu sindicatele, nu pentru că sunt obligați de lege, ci pentru că vor să-i convingă pe angajați să-și dea ei înșiși demisia ori să accepte semnarea acordurilor de încetare cât mai repede. 

În astfel de cazuri, salariile compensatorii sunt acordate de angajatori ca un beneficiu care maschează, de fapt, o încălcare a legii: forțarea demisiei, pe de o parte, iar, pe de altă parte, încălcarea obligațiilor ce revin angajatorului atunci când face concedieri colective.

Ar trebui să le explicăm angajaților regimul fiscal al acestor sume?

Văd deseori întrebări ale angajaților legate de regimul fiscal al acestor compensații primite la terminarea relației de muncă: aproape întotdeauna, angajații vor să știe de ce li se rețin taxe pe sumele promise, numite sau nu „salarii compensatorii”. Deși folosirea în sine a termenului de „salariu” ar trebui să-l facă pe angajat să înțeleagă că pentru sumele respective datorează statului fix același impozit și aceleași contribuții ca pe restul veniturilor sale salariale, uneori vorbim de neînțelegeri generate chiar în discuțiile cu angajatorii. 

Preferabil însă e să le explicăm angajaților încă de la bun început că sumele vor fi taxate în mod corespunzător și că exprimările de tipul „trei salarii brute” nu înseamnă că în buzunarul / contul lor vor intra sumele brute, ci unele considerabil mai mici, după reținerea impozitului și a contribuțiilor.