Situațiile „extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată” pot justifica adoptarea unei ordonanțe de urgență, însă Constituția prevede clar modul în care Guvernul își poate exercita acest drept.
Astfel, vom observa că pentru ordonanțele de urgență formula introductivă este: "în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta ordonanță de urgență", ceea ce indică explicit faptul că are la bază o situație extraordinară, urgentă, dar și că trebuie să respecte limitele prevăzute de Constituție.
Mai mult, „urgența” nu permite nici o analiză suficientă a aspectelor care pot afecta drepturile cetățenilor, iar acest aspect este reglementat de Constituție, care prevede că ordonanța de urgență intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedura de urgență la Camera competentă să fie sesizată.
Aceeași urgență, prevede Constituția, determină convocarea Camerei competente în cel mult cinci zile de la depunere, dacă nu se află în sesiune, iar acest aspect evidențiază faptul că o ordonanță de urgență poate produce efecte pe termen scurt, până la aprobarea sau, după caz, respingerea sa printr-o lege.
Având la bază aceste dispoziții, se poate aprecia ca fiind corectă decizia Avocatului Poporului de a nu sesiza Curtea Constituțională în privința unor ordonanțe de urgență, acesta fiind și motivul invocat cel mai des.
În măsura în care dispozițiile legale ar fi, într-adevăr, respectate în integralitatea lor, o sesizare a Curții Constituționale cu privire la dispozițiile unei ordonanțe de urgență ar fi ineficientă, fără rezultat, pentru că Parlamentul trebuie să respecte „urgența” și să aprobe, să respingă sau să intervină asupra ordonanței în cel mai scurt timp.
Astfel, din momentul sesizării Camerei competente, în cel mult cinci zile, ordonanța de urgență ar trebui aprobată sau respinsă și sesizată cea de-a doua Cameră, însă pentru această etapă Constituția nu prevede niciun termen, considerând, probabil, că va fi respectat cu bună-credință caracterul „de urgență” al ordonanței.
Însă, în realitate, lucrurile stau uneori diferit, iar în acest sens putem indica drept exemplu o altă „urgență” găsită de Guvern acum câțiva ani, care a modificat (diminuat) salariile nete ale lucrătorilor, respectiv transferul contribuțiilor în sarcina lucrătorilor.
Este vorba despre OUG 79/2017, un act normativ care produce efecte din ianuarie 2018 și pe care Parlamentul nu s-a pronunțat până acum, conform Constituției, deși aparent există toate avizele din partea Comisiilor.
Cu alte cuvinte, de cinci ani OUG 79/2017 așteaptă aprobarea sau respingerea de către Parlament, însă produce efecte juridice, contrar scopului prezentat în Constituție.
Astfel, chiar dacă punctul de vedere prezentat de Avocatul Poporului privind decizia de a nu sesiza CCR pe tema OUG-trenuleț respectă limitele Constituției și chiar „litera” sa, realitatea confirmă faptul că urgența în adoptarea unor ordonanțe nu există întotdeauna, iar prin utilizarea instrumentelor care permit, pentru perioade scurte de timp, adoptarea în regim de „urgență” a unor măsuri, se încalcă drepturile constituționale.
Într-adevăr, în situația în care dispozițiile legale (Legea 24/2000) și cele prevăzute de Constituție ar fi respectate și interpretate întocmai, sesizarea CCR ar rămâne fără obiect înainte de finalizarea dezbaterilor, însă nu și în situațiile prezentate anterior.
În concluzie, utilizarea ordonanțelor de urgență ca instrumente legislative trebuie să fie atent reglementată și monitorizată pentru a asigura respectarea drepturilor constituționale ale cetățenilor.
Deși Constituția României prevede clar condițiile și limitele în care Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență, realitatea arată că, uneori, aceste măsuri sunt folosite în mod abuziv, afectând negativ drepturile și interesele cetățenilor.
Este esențial ca toate instituțiile implicate să respecte cu strictețe prevederile legale și să acționeze cu bună credință pentru a proteja democrația și statul de drept.
Comentarii articol (1)