Martonze,
am plecat de la premisa ca:
1. statistic, procentul de mame furioase e mare (acesta este un fapt de notorietate). Pentru amuzament va pot indica niste articole scrise de diverse doamne divortate care vorbesc raspicat despre cum isi pedpesesc fostii soti prin luarea copilului. Sunt femeie, in mod evident nu intentionez sa ponegresc exemplarele feminine care cresc singure un copil dupa divort, vorbim de o simpla statistica :)
2. si procentul de tati care uita ca au copii e mare, dar procentul celor care reapar brusc cu pretentii dupa 11 ani de absenta, si merg inexplicabil pana la executare silita, e destul de mic, sa fim seriosi. Eu, personal, nu am avut asemenea situatii. Am avut in schimb tati care au incercat sa obtina contact cu copilul si nu au reusit.
3. Unde sunt 2, adevarul e undeva la mijloc.intotdeuana, mai ales in asemenea situatii. Si mama minte, si tatal minte. E un fapt.
4. Intre a presupune ca mama e o sfanta, tatal un barbar, psihologul a fost mituit si instanta una dintre cele mai incompetente, prefer sa nu cad in absurd si sa plec de la premisa ca SUNT SANSE FOARTE MARI CA MAMA SA NU SPUNA INTREGUL ADEVAR. Traim intr-o tara nenorocita, stiu, dar totusi, exista intotdeuana o regula si exista si exceptii.
Si concluzia este:
1. Mama sa se gandeasca bine daca are sau nu vreo contributie la atitudinea copilului.
2. Mama sa se gandeasca serios daca tatal este sau nu o sursa de pericol pentru copil,
3. Sa priceapa porin consiliere ca forta nu e o solutie.
Aceste 3 concluzii sunt deziderate absolute, de obicei nu se ajunge la ele, dar macar se mai schimba ceva, oricat de putin.
Si inca ceva: sub nicio forma nu exclud trairile rele ale copilului, dimpotriva. Dar eu nu caut vinovati aici, eu nu sunt (si nici mama copilului nu este) Dumnezeu, ca sa vad cine a gresit si trebuie pedepsit. Asta tine de educatia, moralitatea si inteligenta fiecaruia. Ceea ce am incercat in schimb a fost sa arat este ca legea nu este aberanta, ea are un scop, se aplica anumitor situatii determinate si evident nu se va aplica altor situatii.
Shomo,
Sunt de parere ca acolo unde fostii soti se poarta cu cutite, nicio lege, oricare ar fi ea, nu va rezolva problema. Ideal, nu se ajunge la un tata care vrea sa isi vada copilul cu forta, dar pentru a se putea ajunge aici, trebuie sa contribuie si mama.
Nu am spus ca tatal din exemplul nostru a procedat corect si ca apelul la executarea silita este solutia, dar imi pun o intrebare morala: daca mama monteaza copilul impotriva mea, eu ca tata, moral, ce trebuie sa fac? Sa accept situatia? Daca vreau sa ii arat copilului ca doar poate, nu sunt o bestie, ce solutie am? Sa las copilul sa creada o poveste care de cele mai multe ori este incompleta si pe alocuri falsa? Am spus si in postul anterior, unde sunt 2, sunt doua opinii, doua realitati. Daca nu fac nimic ca tata, nu cumva imi abandonez rolul fata de copil? Au fost tati care au venit sa ma intrebe ce au de facut, mi-au povestit cum copiii lor veneau la ei dupa divort si le spuneau: eu nu vreau sa vin in weekend sa stau cu tine, decat daca imi iei role, ca mama zice ca oricum nu meriti sa mai stau cu tine daca ne-ai abandonat, ca esti un egoist nepasator care nu merita dragostea mea. Pe acesti tati i-am sfatuit sa colaboreze cu fosta sotie, sa obtina acele ore de vizitare oricum, dara fara implicarea organelor judiciare. Si s-au intors la mine dupa 6 luni si mi-au spus ca tocmai ce copilul lor a trecut printr-o banala operatie de apendicita spre exemplu si ca erau sa moara de ingrijorare, dar ca in ciuda rugamintilor aprinse fosta sotie nu le-a spus unde este copilul internat? Si m-au intrebat atunci daca nu pot pe cai legale sa isi obtina dreptul sa fie implicati in viata copilului? M-au intrebat daca e normal ca mama sa aiba atata putere de decizie si il excluda din viata copilului, care ajunsese sa creada ca este un monstru?
Daca peste cativa ani copilul devine adult, isi da seama cu propriile simturi ca tatal lui nu e un monstru si isi intreaba tatal de ce l-a lasat cu aceasta impresie, de ce nu a luptat mai mult pentru el, ce i se va putea raspunde?
Intre a face tot posibilul sa iti vezi copilul si a refuza sa faci ceva de frica ca produci mai mult rau, nu stiu care este, moralmente, solutia buna. Depinde de viziunea de viata a fiecaruia pana la urma. Si nu cred ca aceasta intrebare are un raspuns sigur si cert.
Domnule avocat Iascoschi,
Ati atins aspecte diferite, le voi lua pe rand:
1. Legea este interpretata in urma unei dicatri straine - Gresit, legea este facuta in conformitate cu starea de normalitate in toate statele civilizate. Exista ceea ce in prezent se numeste armonizarea legislatiei la nivel european. In schimb, interpretarea este facuta dupa gradul de cultura si educatie locala, care nu este nici pe departe cel pe care il gasesti intr-un stat civilizat. Nu legea este gresita domnule avocat. Daca dumneavoastra veti proba maine niste pantofi care va sunt mici, veti spune ca pantofii sunt prost lucrati? nu, veti spune ca nu vi se potrivesc. Dar in drept, ideea nu e sa acceptam ca suntem un popor cufundat in mediocritate si sa respingem legi bazate pe studii indelungate doar pentru ca la noi in tara nu isi gasesc locul, ci sa incercam sa schimbam acest lucru. Cu o astfel de mentalitate, tara asta nu va face progrese niciodata si vom ramane cu totii la nivelul in care barbatii sunt afemeiati, femeile se razbuna pe copil pentru o casnicie esuata si copilul devine o minge de ping pong care ajunge la maturitate fara sa aiba habar ce i s-a intamplat. Adica cu sanse tot mai mici sa ajunga un om echilibrat si...fericit.
2. Se merge pe un dictat de la CEDO si atat - dreptul de a creste in cel mai bun mod posibil, dreptul de a nu fii mintit, dreptul de a creste in cunostinta de cauza, nu sunt dictate, sunt principii fundamentale, de care eu cel putin nu as vrea sa imi privez copiii. Nu sunt mofturi domnule avocat, sunt elemente de baza ale unei educatii considerate peste tot in lume un standard de normalitate. Cand ajungem sa negam acest drept unui copil, ce facem? sfidam ani de studii, sfidam ani de evolutie de la comunism incoace, sfidam toata ideea unei inteligente emotinale? Sau si inteligenta emotionala este un dictat?
3. O hotărâre greșită va rămâne greșită pentru ca ceea ce nu e corect nu poate fi decât greșit. ..si nu se poate executa - cred ca omiteti un aspect esential: legea pe care o tot criticati, nu sanctioneaza lipsa de atasament a copilului fata de tata si nu il forteaza sa faca ceea ce este periculos, sanctioneaza abuzul parintelui rezident care struneste copilul impotriva celuilalt parinte si esueaza in a intelege ca este pentru sanatatea copilului sa isi cunoasca ambii parinti. Repet, este vorba despre o sanctiune pecuniara aplicata MAMEI, in temeiul unui principiu de bun simt este evident ca ea vine sa sanctioneze faptele mamei. Deci, daca mama este inocenta, sa o demonstreze si toata povestea asta ajunge la un bun sfarsit. Dar pana in acest moment, instanta, tatal si un psiholog sustin ca mama nu este inocenta si ca ea impiedica contactul copilului cu tatal sau. Cand zece oameni iti spun ca esti beat, poate e mai bine sa mergi la culcare.
4. Legea pe care o criticati este facuta pentru minori, are in vedere TOCMAI specificul minorilor, acela de a fi influentabili. Incercati sa va ganditi un pic si la ratiunea legii, sa va explicati pentru dumneavoastra care o fi motivul pentru care statele civilizate gandesc asa? Nu cumva, tocmai minorul, cu toate specificatiile lui, este motivul pentru care legea e asa?
Si pentru final, daca imi permiti o remarca strict personala, pe care desigur, sunteti binevenit sa o contraziceti: NU, NU ERA MAI BINE IN COMUNISM.
Stimata doamna/ domn,
daca oferiti o stare de fapt clara, poate reusesc sa va ofer un sfat. Din ceea ce a-ti scris mai sus imi este imposibil sa inteleg ceva.
Cred ca se poate face putina lumina daca privim problema din alt unghi: prevederile Codului de Procedura Civila NU au fost facute pentru a obliga un copil sa petreaca timp cu un parinte violent, numai o interpretare amatoreasca si ilogica poate duce la aceasta concluzie. Acele mentiuni din Codul de Procedura au fost gandite pentru a proteja un copil dar si un parinte nerezident de incercarile eventuale ale parintelui rezident de a impiedica contactul copilului cu parintele nerezident. Am vazut in practica nenumarate situatii in care mama, din propria ei ura fata de fostul sot, manipula copilul si crea copilului o imagine dezastruasa fata de tata, astfel incat copilul ajungea sa creasca fara tata (si refuza sa se vada cu tatal lui, DAR IN BAZA POVESTILOR AUZITE DESPRE EL DE LA MAMA SI RUDELE ACESTEIA). Nici nu e nevoie ca mama sa o zica raspicat - credeti ca daca mama ii spune copilului ca tatal a facut-o sa sufere, copilul va incepe sa dezvolte o mare dragoste pentru tata?Nu.Inca ceva - ce parere are un copil despre un tata care a fost de fata 5 luni? Are vreuna? Isi aminteste ceva? Nu e normal ca un copil sa creasca cu o imagine SF despre parintele nerezident, ceea ce este normal este formarea unei opinii proprii. Daca dumneavoastra, ca mama, considerati ca tatal este un pericol, actionati in acest sens, cai legale sunt destule. Copilul dumneavoastra are, inainte de toate, dreptul la opinie proprie, care poate fi diferita de a dumneavoastra. Trebuie sa-l incurajati in acest drept si puneti-va in pielea lui: daca se va trezi la maturitate si va regreta ca, mic fiind, nu si-a cunoscut tatal mai bine si a ramas cu o imagine care, poate, doar poate, este eronata? Cel mic nu poate rationa in acest mod, tocmai de aceea legea considera, ca sa reiterez metafora dumneavoastra, sa dati copilul afara din casa. Este foarte adevarat ca nu este un lucru, dar este la fel de adevarat ca dumneavoastra ar trebui sa luati decizii intelepte in locul lui, decizii pe care el, la varsta lui NU LE POATE LUA SINGUR.
Deci, intentia legii nu e aceea de a mutila copiii. Pentru ipoteza tatilor agresivi si violenti, exista alte remedii, nicio instanta nu va obliga un copil sa stea intre patru pereti cu un animal violent, sa fim seriosi. Dar aceste acuzatii...trebuie dovedite, tocmai pentru ca dupa divort se stie ca fostii parteneri zic vrute si nevrute unul despre altul.
Si un ultim aspect foarte important: copilul este protejat de lege pentru ca el este influentabil si imatur. Cat de sigura sunteti ca nu aveti nicio contributie la aversiunea copilului fata de tata? De ce credeti, ca intr-o asemenea situatie, legea amendeaza parintele rezident pentru refuzul copilului?
Nu spun ca aici e vorba despre reaua-intentie a mamei, spun doar ca ar trebui sa privim lucrurile logic, fara victimizari care intuneca judecata.
In concluzie, daca vreti cu adevarat o solutie:
1. Vorbiti cu copilul despre beneficiile pe care le are el, in dezvoltarea lui, daca pastreaza legaturi cu tatal sau (asta daca nu e cazul de o bestie) si cel mai important acceptati si dumneavoastra aceasta idee. Spre exemplu, fara sa isi cunoasca tatal, va ramane o viata intreaga cu aceasta viziune incompleta asupra tatalui sau. Va ramane cu impresii eronate care nu-l vor ajuta in dezvoltarea sa. Daca acest tata este un monstru caruia nu ii pasa de copil, de ce se chinuie atat sa petreaca timp cu el? E vreun sadic? Sa stiti ca pana si oamenii cu grave probleme emotionale isi iubesc copiii, iar baiatul dumneavoastra nu ar trebui sa raman cu ideea ca nu este iubit de tata doar pentru ca acesta are, sa zicem, grave probleme de exprimare.
2. Copilul va incepe sa colaboreze si veti vedea ca si problemele psihologice vor deveni mai blande. Invatati-l ca daca il va atinge vreodata, tatal sau isi va pierde dreptul acesta, ca dumneavoastra il veti proteja si apara.
3. Consilierea unui psiholog va poate ajuta pe dumneavoastra in primul rand.
Dunncan,
lasand la o parte opinia personala a fiecaruia despre aceasta problema, ati intrebat daca beneficiati de un suport legal.
In Romania, singura persoana care poate decide cu privire la o sarcina este mama, deci nu, nu, legea nu iti ofera un suport legal. Explicatia ar putea consta in faptul ca o intrerupere de sarcina prespune, indiferent de modalitatea in care se realizeaza, o lezare a integritatii corporale, pe care o poate decide exclusiv persoana in cauza. Pentru orice interventie medicala asupra organismului se cere acordul persoanei, inclusiv pentru intreruperea de sarcina.
Dincolo de acest aspect al legii, va inteleg intrebarea pentru ca intr-adevar, nu sunteti nici primul si nici singurul care se afla in situatia aceasta. Sunt de-acord ca acest drept al femeii este de multe ori folosit in mod abuziv, pentru ca am vazut in practica foarte multe femei care raman insarcinate cu o inducere in eroare a barbatului despre anticonceptionalele pe care de fapt nu le iau si femei care isi doresc sa faca un copil, chiar si cu un necunoscut, chiar si fara vointa lui.
In ceea ce priveste recunoasterea copilului, o doamna a scris deja pe forum ca prin actiune in justitie se poate stabili paternitatea copilului iar dumneavoastra nu puteti influenta acest lucru decat prin efectuarea unui test de paternitate (in masura in care nu sunteti tatal copilului).
Ceea ce ar putea fi de interes pentru dumneavoastra este art. 428 din Codul Civil, care prevede dreptul mamei care introduce o actiune in stabilirea paternitatii la depagubiri pentru cheltuielile efectuate cu nasterea, lehuzia si intretinerea in timpul sarcinii etc. Odata stabilita paternitatea, legea obliga ambii parinti, casatoriti sau nu, la intretinerea acestuia.
Legea nu distinge in aceste situatii dupa cum copilul a fost dorit sau nu, adus pe lume prin inducerea tatalui de catre mama sau nu. Asta deoarece in dreptul familiei, legea s-a ghidat intotdeauna dupa principiul interesului superior al copilului, care prevaleaza in toate situatiile.
Daca imi permiteti un sfat: incercati sa acceptati situatia in care va gasiti si sa ajungeti la o intelege cu mama copilului privind contrbutia financiara a dumneavoastra - orice demers legal va fi mai costisitor in primul rand si mai dificil din punct de vedere emotional in al doilea rand.
avocatnet.ro explicăm legislația
