Depinde ce fel de relații întrețin și în ce împrejurări.
De exemplu, art. 221 C.pen. (coruperea sexuală a minorilor, forma în vigoare în prezent) alin. (2) ind. 1 incriminează fapta majorului de a comite acte de natură sexuală (altele decât cele care presupun penetrarea, specifice violului) cu un minor cu vârsta între 14 și 18 ani, în anumite împrejurări (minorul este membru de familie al majorului, minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea paza sau tratamentul făptuitorului sau acesta a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului ori de situația vădit vulnerabilă a acestuia, datorată unui handicap psihic sau fizic, unei situații de dependență, unei stări de incapacitate fizică sau psihică ori altei cauze, fapta a pus în pericol viața minorului, respectiv a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice).
Prin act de natură sexuală se înțelege orice act aflat în legătură directă sau indirectă cu organele sexuale și cu activitatea acestor organe, respectiv orice act prin care se tinde la obținerea excitației sexuale ori a satisfacției sexuale prin alte procedee decât acțiunea de penetrare.
Deci, nu e necesară consumarea de relații sexuale în sensul obișnuit al cuvântului.
La fel, fapta persoanei majore de a-i propune unui minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani să se întâlnească, în scopul comiterii unui act dintre cele prevăzute în art. 220 (act sexual cu un minor) sau art. 374 (pornografie infantilă), inclusiv atunci când propunerea a fost făcută prin mijloacele de transmitere la distanță, constituie infracțiunea de racolare a minorilor în scopuri sexuale.
Este esențial să știți ce cale de atac ați formulat împotriva hotărârii de condamnare. Dvs. menționați recursul. Recursul (în casație) se formulează împotriva unei hotărâri pronunțate în apel, deci după formularea, soluționarea și comunicarea deciziei date în apel (de către Curtea de apel sau Înalta Curte, după caz).
Hotărârea dată în apel este definitivă. Hotărârea definitivă este executorie. Astfel, poate fi atacată cu recurs în casație numai o hotărâre definitivă și executorie, ceea ce înseamnă că, în cazul de față, puteți fi arestat, întrucât recursul nu suspendă executarea, de regulă.
În schimb, dacă ați exercitat apelul, acesta suspendă executarea.
Alin. (8) reglementează situația în care lipsesc persoanele prevăzute la alin. (6). Alin. (6) include în mod expres și destinatarul: "Dacă destinatarul nu este găsit la domiciliu ori reşedinţă sau, după caz, sediu, agentul îi va înmâna citaţia unei persoane majore din familie sau, în lipsă, oricărei alte persoane majore care locuieşte cu destinatarul ori care, în mod obişnuit, îi primeşte corespondenţa".
Alin. (8) nu repetă ipoteza alin. (3) - acesta din urmă fiind aplicabil când destinatarul refuză primirea citației -, ci reglementează situația în care, pe lângă alte persoane, și destinatarul lipsește de la domiciliu.
Într-o interpretare contrară, legea devine lacunară, fiindcă nu ar dispune nimic în legătură cu situația în care nu s-ar găsi nimeni la domiciliu, iar procedura de citare nu s-ar putea realiza.
Astfel, se deosebesc trei situații:
i) Când la adresa de domiciliu se află destinatarul, care refuză primirea citației [art. 163 alin. (3)]. În această ipoteză, procesul-verbal se va depune în cutia poștală
ii) Când la adresa de domiciliu nu se află destinatarul, dar se găsesc persoanele prevăzute de alin. (6). În această ipoteză, citația va fi înmânată lor [art. 163 alin. (6)].
iii) Când la adresa de domiciliu nu se află nici destinatarul și nici persoanele prevăzute de alin. (6) sau acestea din urmă refuză primirea citației. În această ipoteză, procesul-verbal se va depune în cutia poștală, fiind aplicabile dispozițiile alin. (3)-(5) [art. 163 alin. (8)].
Prin urmare, depunerea procesului-verbal în cutia poștală nu are loc doar în cazul prevăzut la alin. (3), când destinatarul refuză primirea citației, deoarece legea nu prevede această ipoteză cu caracter limitativ, ci dispozițiile art. 163 trebuie interpretate sistematic, în ansamblul lor, având în vedere și alin. (6) și (8).
Dacă ați formulat recurs în casație, înseamnă că hotărârea de condamnare este definitivă și executorie. De regulă, recursul nu suspendă executarea, deci veți fi arestat.
Cu toate acestea, formularea recursului poate determina suspendarea executării hotărârii.
Astfel, potrivit art. 441 alin. (1) CPP: Instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2).
Puteți cere executarea silită a titlului executoriu (sentinței judecătorești) care prevede dreptul dvs. de a avea legături personale cu minorul. Astfel, potrivit art. 910 alin. (2) din Codul de procedură civilă, executorul judecătoresc va trimite părintelui la care se află minorul încheierea de încuviințare a executării împreună cu o somație în care îi va pune în vedere să permită celuilalt părinte să își exercite dreptul de a avea legături personale cu minorul, potrivit programului stabilit în titlul executoriu.
Această situație este aplicabilă în cazul în care celălalt părinte împiedică luarea legăturii dintre dvs. și minor.
Dacă acesta nu se va conforma somației executorului, se poate ajunge la situația ca, în anumite condiții, să se aplice celuilalt părinte penalități de întârziere.
De asemenea, dacă schimbarea localității de domiciliu și a grădiniței reprezintă împrejurări care schimbă în mod esențial condițiile care au determinat încredințarea copilului către celălalt părinte, în sensul că menținerea la acel părinte ar avea consecințe dăunătoare bunei lui dezvoltări fizice, creșterii și educării sale, instanța, la cerere, poate modifica măsurile luate cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori.
Da, în acest caz moștenitorii soțului supraviețuitor pot revendica partea din moștenire ce ar fi revenit autorului lor, deoarece dreptul la moștenirea soției face parte din patrimoniul soțului supraviețuitor ulterior decedat și care se transmite acestora.
Soțul supraviețuitor vine la moștenire întotdeauna, indiferent de clasele de moștenitori cu care se află în concurs (descendenți, ascendenți, frați etc.). Dacă nu există descendenți (clasa I de moștenitori legali), soțul supraviețuitor vine în concurs cu clasa a II-a de moștenitori legali (părinții și frații/surorile defunctului). Dacă există numai frații/surorile defunctului, soțul supraviețuitor culege 1/2 din moștenire, indiferent de numărul fraților sau al surorilor Dacă există atât frați/surori, cât și părinți, soțul supraviețuitor culege 1/3 din moștenire.
Soțul supraviețuitor moștenește (are vocație la) bunurile proprii ale defunctului, adică la apartamentul la care faceți referire. Dacă era bun comun, partea care era proprie soțului supraviețuitor din apartament (de regulă, 1/2) revenea în totalitate acestuia, iar cota defunctului din bunul comun, care intra în masa succesorală, se împărțea între moștenitori, potrivit regulilor de mai sus.
Nu are relevanță faptul că soțul supraviețuitor a vândut un bun propriu în timpul căsătoriei și a dispus de sumele de bani primite în schimb, în ce privește stabilirea cotei din moștenire ce i se cuvine, întrucât aceasta este fixă și este stabilită de lege.
Calitatea de pârât o are autoritatea publică emitentă a actului atacat, aceasta fiind reprezentată în proces de către conducătorul său. În cazul autorităților publice unipersonale (de exemplu, primarul) cele două calități, de emitent al actului și de reprezentant al autorității publice emitente se confundă.
Deci, consider că acțiunea nu trebuie considerată ca fiind introdusă față de persoana fizică, în nume propriu, care ocupa funcția de primar, căci nu de la aceasta emană actul administrativ, ci împotriva primarului, ca entitate juridică, fiind în același timp emitent al actului și reprezentant al autorității publice, ceea ce înseamnă că decesul persoanei fizice nu are relevanță în acest context.
Bună ziua.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: (1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.
De asemenea, potrivit art. 224 din Codul civil: (1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului.
(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi unităţilor administrativ-teritoriale care nu răspund decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, instituţiilor şi serviciilor publice din subordinea acestora atunci când acestea au personalitate juridică.
Prin urmare, pentru a avea calitate procesuală pasivă în acțiunea în contencios administrativ având ca obiect anularea unui act administrativ nu interesează calitatea de persoană juridică a autorității publice emitente a actului, ci este suficientă capacitatea administrativă a acesteia, care îi conferă facultatea de a intra în raporturi juridice administrative prin emiterea de acte de putere, precum și în raporturi procesuale generate de aceste acte. Primarul nu are personalitate juridică, însă are capacitate de drept administrativ, fiind autoritatea publică emitentă a actului atacat. UAT are, însă, personalitate juridică (art. 96 alin. (1) C. adm.).
Într-o acțiune în anulare a autorizației de construire, referitor la capătul de cerere privind anularea actului administrativ, capacitatea procesuală pasivă are, prin urmare, primarul, iar nu UAT.
Într-un astfel de proces, UAT are capacitate procesuală pasivă doar în ceea ce privește capătul de cerere referitor la angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale pentru prejudiciile cauzate prin actul administrativ ilegal, în condițiile art. 224 alin. (2) din Codul civil, adică pentru "repararea pagubei ce i-a fost cauzată", nu și pentru "anularea actului".
avocatnet.ro explicăm legislația
