desfierile

este ceva mai mult conjunctural, nu este vorba de a sta cu iubitul [ in cazul meu], efectiv au prea mari pretentii de la mine, nu le convine absolut nimic, vor sa fiu cea mai buna, sa am numai primii I la toate concursurile la care ma duc, si apoi "imi scot ochii" pt banii pe care mi i`au dat pt transport, in diferite orase, unde au fost concursurile

practic nu am asa numita `viata sociala`, nu le`am cerut luna de pe cer, vreau doar sa am parte de copilarie, sau de ce a mai ramas in ea, incerc sa ma compar cu colegii mei, si viata acestora, si tot timp raman dezamagita. vreau sa se termine tot, sa nu mai depind de ei, sa nu le mai port numele

Dar cu parintii ai stat de vorba? Le-ai spus si dorintele tale? Apoi, cum ai sa te intretii si unde ai sa locuiesti? Cred ca iti este foarte greu din moment ce ai apleat la sfaturi dar nu ar fi mai bine intai sa iti poti asigura traiul zilnic si apoi sa iei o decizie? Le poti sugera sa mergeti la o consiliere de familie. Nimic nu este de nerezolvat. Faptul ca ai numai premii, asa cum sustii, demonstreaza ca esti o fata inteligenta, deci poti sa le vorbesti deschis si despre problemele si dorintele tale si sa ii convingi ca meriti sa ai viata sociala. Cand ei nu iti permit anumite lucruri sa fii sigura ca ei se gandesc la binele tau vazut prin ochii lor si nicidecum ca o pedeapsa pentru tine. Incearca sa iei partea buna a lucrurilor, sa vezi partea plina a paharului.
:luck:
Mihaela Popa

E o mare greseala sa crezi ca ceea ce ti se intampla, ti se ntampla pentru ca esti copil adoptat!

Pentru ca esti ...adolescenta.
Pentru ca adolescenta este... un alt fel de a trai. Si oricat ar fi trait-o si ar incerca sa ne-o explice parintii, fratii, prietenii nostri etc. noi suntem convinsi (in adolescenta) ca ei ... n-o inteleg mai bine decat noi insine. :) Si e foarte bine asa, altfel viata ar fi grozav de monotona.
Asta-i tot! Toti am trecut prin asta alaturi de parintii nostri cat se poate de firesti, dati de hazard, fara posibilitatea de a-i alege. Succesiunea claustrofobica a generatiilor. Genereatii dupa generatii am purtat cu noi, intr-o forma sau alta (doar datele concrete ale "spetei" difera) aceeasi revolta, aceleasi resentimente, aceleasi insatisfactii.
Mai tarziu, cand anii de neintelegeri si de mahniri ale convietuirii noastre cu parintii s-au sters nici nu ne mai aducem aminte prea bine de ce eram atat de revoltati pe lume si pe viata. Memoria mea are avantajul de a fi improspatata de un caiet, pe care nu-l va citi nimeni, in care imi scriam ...impresiile. De cate ori ma uit in el zambesc: Ce triste prostii! Incearca si vei vedea. Exista lucruri care se pot intelege la o anumita varsta si nu inainte.

Eu sunt mamica de copil adoptat. Pentru a intelege macar putin de ce parintii tai au atat de multe pretentii de la tine incearca sa traiesti putin si din ceea ce simt ei. Un parinte care adopta o face in deplina cunostinta de cauza, o face pentru ca iubeste enorm si neconditionat copii, o face pentru ca are multe de daruit. Pentru toate acestea, pentru ca toata viata ii este dedicata copilului mult dorit are si pretentii ( acest lucru se intampla indiferent de modul in care ajunge copilul in familie). Este adevarat ca noi parintii uneori putem exagera in asteptarile pe care le avem de la copiii nostri, insa acest lucru se intampla tocmai pentru ca ii iubim foarte mult si ne dorim sa fie cei mai buni. In acele momente uneori nu constientizam ca le rapim o parte din bucuriile copilariei.
Parerea mea este ca ar trebui sa vorbesti cu parintii tai, poti incepe cu cel care iti este cel mai apropiat si fii convinsa ca te iubeste mult daca iti cere mult.