uzucapiune de 30 de ani

. Decizia nr. IV din 16 ianuarie 2006, cu privire la posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor prin uzucapiune în cazul posesiilor începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale şi a Legii nr. 59/1974 privind fondul funciar.
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 288 din 30/03/2006

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în legătură cu posibilitatea de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor prin uzucapiune, în cazul posesiilor începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, precum şi a Legii nr. 59/1974 privind fondul funciar.
I. Astfel, unele instanţe au considerat că, prin efectele pe care le-au produs, legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 au determinat o întrerupere naturală a cursului prescripţiei achizitive pentru posesiile începute înainte de intrarea lor în vigoare, astfel că, după ce au fost abrogate prin Decretul-lege nr. 1/1989 şi, respectiv, Decretul-lege nr. 9/1989, începe să curgă un nou termen de prescripţie.
În motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că adoptarea legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 a determinat o întrerupere naturală a cursului prescripţiei achizitive, deoarece prin prevederile lor terenurile au fost scoase din circuitul civil, astfel că nu s-a mai putut dobândi nici drept de proprietate pe calea uzucapiunii.
S-a subliniat că dispoziţiile restrictive ale art. 30 alin. 1 din Legea nr. 58/1974 şi ale art. 44 alin. 1 din Legea nr. 59/1974, potrivit cărora terenurile de orice fel puteau fi dobândite numai prin moştenire legală, au fost de natură să întrerupă, în momentul intrării acestor legi în vigoare, prescripţiile achizitive ce erau în curs de derulare.
S-a mai relevat că terenurile, chiar dacă nu au fost declarate în mod expres ca imprescriptibile, prin transformarea naturii sau destinaţiei lor în sensul prevăzut în art. 1864 din Codul civil, au devenit indisponibilizate totuşi, ca efect al dispoziţiilor restrictive cuprinse în cele două acte normative.
S-a mai scos în evidenţă că atât timp cât dispoziţiile art. 1864 din Codul civil se referă la situaţia când un lucru este scos din circuitul civil, fiind considerat de lege inalienabil, iar un bun, în măsura în care este inalienabil, devine şi imprescriptibil, concluzia ce se impune este aceea că bunul respectiv este neprescriptibil pentru că altfel indisponibilizarea lui ar deveni formală.
Ca urmare, s-a concluzionat că, în cazurile în care termenele de prescripţie achizitivă începuseră să curgă, dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 58/1974 şi ale art. 44 din Legea nr. 59/1974 au constituit modalităţi de întrerupere naturală cu caracter special, în sensul prevederilor art. 1866-1867 din Codul civil, aşa încât posesia exercitată în perioada în care aceste două legi erau în vigoare nu este aptă de a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, independent de faptul dacă termenul necesar s-a împlinit sub imperiul acestora sau după abrogarea lor.
S-a subliniat că aptitudinea posesiei de a produce efectele juridice de natura prescripţiei achizitive trebuie luată în considerare numai în raport cu prevederile legale în vigoare atunci când s-a exercitat, ea neputând retroactiva.
În fine, s-a mai motivat că efectele produse sub legea veche nu ar putea fi modificate după intrarea în vigoare a noilor dispoziţii, fără a se încălca principiul neretroactivităţii legii civile noi, încât efectele întreruperii încetează numai la data abrogării legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, iar posesia devine aptă pentru uzucapiune numai pentru viitor.

II. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că intrarea în vigoare a prevederilor art. 30 alin. 1 din Legea nr. 58/1974 şi ale art. 44 alin. 1 din Legea nr. 59/1974 nu constituie o întrerupere naturală a cursului prescripţiei achizitive începută înainte de apariţia acestor două acte normative.
S-a relevat, în sprijinul acestui punct de vedere, că prin cele două texte de lege terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar a avut loc o restrângere a atribuţiei de dispoziţie din conţinutul dreptului de proprietate, ceea ce nu poate echivala cu lipsirea de efect a posesiei utile asupra terenurilor.
S-a mai motivat că imposibilitatea transmiterii terenurilor prin acte juridice între vii nu a împiedicat exercitarea posesiunii asupra acestora, cât timp cele două legi nu au determinat luarea de măsuri împotriva actelor de folosinţă, în nume propriu, ale beneficiarilor prezumţiei de neprecaritate.
Ca urmare, s-a apreciat că după abrogarea legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, fiind înlăturată interdicţia dobândirii terenurilor în alt mod decât prin succesiune legală, posesorii acestora au devenit îndreptăţiţi să solicite instanţelor de judecată să constate că au dobândit drept de proprietate asupra acelor terenuri.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.
În adevăr, din examinarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 şi ale art. 44 din Legea nr. 59/1974 rezultă că intrarea în vigoare a acestor acte normative nu a determinat nici o modificare esenţială asupra cursului posesiilor achizitive începute anterior.
Astfel, prevăzând la art. 30 alin. 1 că "dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri", Legea nr. 58/1974 nu conţine, în ansamblul său, nici o dispoziţie referitoare la posesiile exercitate până în acel moment asupra terenurilor.
Tot astfel, nici Legea nr. 59/1974, care reglementează în mod similar dobândirea de terenuri agricole, la art. 44, nu conţine vreo prevedere referitoare la posesiile exercitate asupra acelor terenuri până la data intrării ei în vigoare.
Dar lipsa posibilităţii de a mai fi transmise terenurile prin acte juridice nu atrage şi încetarea posesiei asupra lor cât timp exercitarea acesteia nu numai că nu a fost interzisă prin nici o dispoziţie a legii, dar şi-a demonstrat în mod neîndoielnic utilitatea economică şi socială.
Caracterul real şi util al exercitării posesiei asupra terenurilor a fost confirmat de recunoaşterea şi protecţia acordată acţiunilor posesorii în întreaga perioadă de aplicabilitate a legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974.
Pe de altă parte, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile în materie, nu se poate considera că, în perioada în care s-au aflat în vigoare legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, s-ar fi produs o întrerupere naturală a prescripţiei începute anterior asupra terenurilor ce au făcut obiectul acestor legi.
În această privinţă, este de observat că prin art. 1864 pct. 2 din Codul civil se prevede că este întrerupere naturală a prescripţiei atunci "când lucrul este declarat neprescriptibil ca urmare a unei transformări legale a naturii sau destinaţiei sale".
Or, prin dispoziţiile legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul juridic civil, spre a li se transforma natura sau destinaţia legală, ci doar au fost restrânse modalităţile de transmitere şi dobândire a acestora, astfel că nu se poate considera întreruptă prescripţia pentru perioada în care acele legi au fost în vigoare.
De altfel, în raport cu dispoziţiile art. 1844 din Codul civil, potrivit cărora "nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ", terenurile la care se referă reglementările din legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 şi-au păstrat apartenenţa la domeniul proprietăţii private atât timp cât nu au fost trecute în altă formă de proprietate şi, mai mult, au continuat să fie susceptibile de a fi transmise şi dobândite pe calea restrânsă a moştenirii legale.
Din moment ce în perioada 1974-1989, în care au fost în vigoare dispoziţiile legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar s-au restrâns căile de transmitere şi dobândire a lor, fără a se înlătura caracterul privat al formei de proprietate, este evident că nu a putut să aibă loc o întrerupere naturală a cursului prescripţiei acestora, în sensul prevederilor art. 1864 pct. 2 din Codul civil, care să poată fi invocată ca piedică la dobândirea dreptului de proprietate pe calea prescripţiei achizitive.
Rezultând astfel că terenurile ce au făcut obiectul reglementărilor din cuprinsul legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 şi-au păstrat caracterul privat, sub aspectul dreptului de proprietate, iar posesorii lor au beneficiat atât de prezumţia de neprecaritate prevăzută de art. 1854 din Codul civil, cât şi de dispoziţiile art. 1858 din Codul civil referitoare la prezumţia de neintervertire de titlu, se impune concluzia că intervalul de timp în care aceste legi au fost în vigoare nu a întrerupt cursul prescripţiei începute anterior, putând fi invocat la calcularea duratei de timp necesare pentru constatarea prescripţiei achizitive asupra acelor terenuri.
Mai mult, faţă de caracterul in rem al întreruperii naturale a prescripţiei, dedus din prevederile art. 1866 coroborate cu cele ale art. 1864 pct. 2 din Codul civil, care nu se putea produce atât timp cât în cazul terenurilor ce au făcut obiectul prevederilor din legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 se invocă o prescripţie de durată, bazată pe o posesie efectivă şi necontestată, începută anterior adoptării acestor legi şi încheiată după abrogarea expresă a acestora, prin decretele-lege nr. 1/1989 din 26 decembrie 1989 şi nr. 9/1989 din 31 decembrie 1989, constatarea prescripţiei achizitive în astfel de cazuri devine de neînlăturat.
O astfel de soluţie este în deplină concordanţă şi cu dispoziţiile art. 36 alin. 3 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, republicată, prin care s-a stabilit ca terenurile atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor dobândite să fie trecute în proprietatea celor ce le aveau în folosinţă.
Or, dacă unor deţinători precari ai terenurilor pe care se aflau construcţiile dobândite în perioada în care erau în vigoare prevederile Legii nr. 58/1974 li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra acelor terenuri, cu atât mai mult se cuvine să li se recunoască evidenta calitate de posesori celor care au stăpânit şi folosit terenurile altor persoane fizice o perioadă atât de îndelungată de timp.

În consecinţă, ÎCCJ a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că:
În cazul posesiilor începute înainte de adoptarea legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 şi Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanţelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.