O problemã: reprezentarea reclamantului prin mandatar în divorþ

În materia întinderii şi condiţiilor reprezentării prin mandatar a părţilor în procesul de divorţ, potrivit principiului specialia generalibus derogant, am considerat întotdeauna că prevederile art. 67, 68 şi 83 c.p.c. au o aplicabilitate discutabilă în condiţiile unei proceduri speciale, care-şi are propriile prevederi în materie. Astfel, art. 612 alin.(4) şi 613 c.p.c. statuează obligativitatea reclamantului de a se înfăţişa personal la depunerea cererii de divorţ, iar art. 614 c.p.c. arată limitele în care este admisă reprezentarea părţii prin mandatar.

Cu toate că interpretarea normelor procesuale arătate n-ar trebui să dea bătaie de cap nici măcar unui student mediocru ce a absolvit anul I al acultăţii de drept, am constatat personal că practica instanţelor e aproape unanimă în a ignora prevederile speciale în materie de mandat în procesul de divorţ. ªtiu că voi supăra mulţi colegi avocaţi care s-au specializat în divorţul pe internet, dar mă simt obligat ca, atâta timp cât legea este cea de acum, să arăt tuturor unde consider că se greşeşte.

O consecinţă a prevederilor art.612 alin.(4) c.p.c. este incapacitatea absolută de folosinţă a unui terţ privitor la dobândirea calităţii de reprezentant al reclamantului în exercitarea prerogativelor acestuia de a prezenta o cerere de divorţ, iar potrivit prevederilor art. 613 C. proc. civ. de a o confirma prin stăruinţă în faţa preşedintelui (?) judecătoriei.
- în aceste condiţii, o cerere de divorţ promovată prin mandatar este nulă, ea nu poate, în nici un caz, să ajungă a învesti instanţa de fond, chiar dacă mandantul, ignorând prevederile art.5 c.civ., dă o astfel de procură. Mandantul însuşi nu are capacitatea de exerciţiu a transmiterii acestor prerogative procesuale (deopotrivă drept şi obligaţie) către mandatar.
- instanţa care se trezeşte învestită cu o astfel de cerere ar trebui (chiar şi din oficiu, art 108 c.p.c.) să-i constate nulitatea şi să se dezînvestească. Ea nu va putea să îndrepte viciul pentru că nu are competenţa materială de a o face, actele de procedură fiind date prin lege în competenţa altui magistrat.
Cu toate acestea, judecătorul - pentru a nu-şi pune un coleg (sau chiar pe sine) în situaţia de a fi acuzat pe 246 c.p. - va închide ochii la viciul sesizat şi va evoca respectarea condiţiilor art.68 c.p.c. (sic!) ori va solicita îndreptarea neregularităţilor conform art.106 alin.(2) c.p.c. sau va veni cu o poveste care să susţină că norma de la 614 c.p.c. trebuie interpretată a fortiori, în sensul că, dacă mandatarul poate reprezenta mandantul în faţa instanţei de fond, cu atât mai mult va putea să-l reprezinte la depunerea cererii.

Opinez că niciuna dintre soluţii nu poate fi primită pentru că oricare face inutile prevederile art.612 alin.(4) şi 613 c.p.c.

În primul rând, potrivit art. 1 din C.fam., statul român ocroteşte căsătoria şi familia, nu divorţul... Or, această prevedere ar rămâne fără acoperire dacă s-ar permite reprezentarea părţii la declaraţia de voinţă ce însoţeşte cererea de desfacere a căsătoriei prin divorţ, deoarece s-ar crea un regim al obligaţiilor mai lejer decât la declararea şi încheierea căsătoriei unde – aşa cum prevăd art. 12 şi 16 din C. fam., partea este obligată să se prezinte personal. Consider că singura raţiune a existenţei prevederilor alin. (4) al art. 612 şi a art. 613 C.p.c. este aceea de a crea condiţii echivalente încheierii şi desfacerii actului de stare civilă în discuţie, spre a nu fi favorizat divorţul şi în dauna căsătoriei.

În al doilea rând, depunerea, semnarea şi confirmarea hotărârii de a divorţa în faţa judecătorului (de serviciu n.n.) sunt acte nesusceptibile de reprezentare în temeiul explicit al legii. Opinez că aceste acte procedurale au caracter solemn şi exclusiv personal. Dacă, sub diverse pretexte, s-ar admite reprezentarea într-o astfel de situaţie, tot aşa ar trebui să se admită să spui da prin mandatar în faţa ofiţerului stării civile, ceea ce ţine deja de ficţiune...

În fine, îndreptarea nu e posibilă datorită competenţei speciale date preşedintelui judecătoriei (sau înlocuitorului acestuia, similar art.114 c.p.c.) de a oficia acest act solemn - ce nu poate fi conferită instanţei de fond, iar interpretarea a fortiori a art.614 c.p.c. nu e permisă fiindcă violează prevederile celor 2 articole anterioare unde apare explicit cuvântul personal, iar această interpretare le-ar face complet lipsite de aplicabilitate.

În concluzie, susţin că în materie de divorţ, o cerere de chemare în judecată promovată prin mandatar este lovită de nulitate absolută şi că ea nu poate să învestească o instanţă de fond; legitimarea procesuală activă a reclamantului fiind dobândită doar în urma îndeplinirii in personam a actelor procedurale prevăzute de art.612 alin.(4) şi 613 c.p.c.