A murit poetul ADRIAN PAUNESCU

A fost, este si va fi un mare poet. Ne-a bucurat sufletele cu versurile lui pline de sensibilitate, cu muzica cenaclului Flacara si cu articolele pline de verva pe care le-a publicat. Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in pace! S-au mai imputinat valorile neamului nostru.

[ link extern ]
fantastic, cati oameni strangea laolalta...
[ link extern ]

[ link extern ]

spre rusinea mea, nu stiam ca versurile melodiei "Doamne,ocroteste-i pe romani" ii apartin

odihna vesnica!

Remember...

Asta seara, pe TVR 1, la ora 18:30 - "Te salut generatie-n blue-jeans!" - filmari efectuate in perioada '82 - '83 la spectacolele Cenaclului Flacara.

A fost un mare talent in vremuri prea zbuciumate.

Asupra voastră las acest blestem,
ca-n viaţa voastră, orice-ar fi să fie
prin orice răni ar fi să-ntârziem,
să nu vă despărţiţi de poezie

Un mare poet,un jurnalist de exceptie,un literat adevarat ne-a parasit,lasand un gol imens in creatia literara romaneasca.
Il consider cel mai mare poet al ultimilor 30 de ani,il consider un artist al versului si al condeiului,chiar daca nu am fost niciodata de acord ,in primul rand cu "poetul angajat" al anilor comunismului,dar nici cu modul in care a facut politica in perioada in care a fost parlamentar.
Imi exprim un sincer regret pentru disparitia marelui poet si a jurnalistului Adrian Paunescu si indiferent de vremurile si de oamenii care se vor schimba ,indiferent de trecutul,prezentul si viitorul nostru,opera lui a insemnat si va insemna mult pentru patrimoniul cultural national.
Sincere condoleante familiei !

Repetabila povara

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
ªi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,

Versuri Adrian Paunescu - Repetabila povara
de pe [ link extern ]
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
ªi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
ªi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
ªi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
ªi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
ªi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
ªi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
ªi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduïtă de plâns.