Reguli stabilite în jurisprudenta Curtii EDO cu privire la accesul la instanta in materie civila
In Hotărârea Golder impotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea a declarat ca art. 6 alin. 1 din convenţie "consacra (...) «dreptul la instanta», în cadrul căruia dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza instanta în materie civilă, nu constituie decât un aspect (...)" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A, nr. 18, p. 18, paragraful 36).
Dreptul la instanta poate fi invocat de către orice persoana care are motive serioase sa considere ilegala ingerinta în exercitarea unuia dintre drepturile sale cu caracter civil sau de către oricine doreşte ca o instanta sa statueze asupra însăşi existenţei unui drept cu caracter civil (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere impotriva Belgiei din 23 iunie 1981, seria A, nr. 43, p. 22 paragraful 49 în fine).
Litigiul sau conflictul trebuie sa fie
"real" şi
"serios"
(a se vedea Curtea Europeană, Hotărârea Benthem impotriva Ţărilor de Jos din 23 octombrie 1985, seria A, nr. 97, p. 14, paragraful 32).
Dreptul de acces la instanta nu este absolut; el poate fi supus unor limitări în mod implicit admise, întrucât "cere prin insesi natura sa o reglementare din partea statului, reglementare putând varia în timp şi în spaţiu în funcţie de nevoile şi de resursele comunităţii şi ale indivizilor" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Ashingdane impotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 28 mai 1985, seria A, nr. 93, p. 24, paragraful 57).
Elaborand o astfel de reglementare, statele contractante se bucura de o anume marja de apreciere. Cu toate acestea, limitarile aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului într-un mod în care sau pana într-atât încât dreptul respectiv sa fie încălcat în însăşi substanta sa (hotărârile Golder şi Ashingdane, precitate, ibidem).
~ final discuție ~