Ajustare penalitati de intarziere

Am dat de cateva ori peste topicuri mai vechi sau mai noi, in care autorii au dat de probleme cauzate de contractele de telefonie mobila (si mai ales cu Vodafone), din cauza penalitatilor foarte mari. Am dat recent peste o hotarare foarte utila tuturor celor care vor sa conteste cuantumul acestor penalitati de intarziere, motiv pentru care am s-o redau aproape in intregime:

Dosar nr. 10835/4/2006


JUDECÃTORIA SECTORULUI 4 BUCUREªTI
SENTINŢA CIVILÃ NR.5382
ªEDINŢA PUBLICÃ DE LA 3.10.2006

Pe rol se află soluţionarea cauzei civile având ca obiect somaţie de plată, privind pe creditoarea SC VODAFONE ROMANIA SA şi pe debitoarea DF.[...]

În ce priveşte penalităţile de întârziere, instanţa reţine în primul rând că creditoarea, în cererea formulată, a pretins şi calculat penalităţi în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, până la data convocării la conciliere (26.04.2006).
Stipularea unei penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 182, 50 % pe an, contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 65/2002.

Potrivit art. 4 din această lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Potrivit literei i) din anexă, este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanţa o apreciază îndeplinită în cauză.

Penalităţile au fost calculate pentru perioada cuprinsă între data emiterii ultimei facturi (20.06.2005) şi data de 26.04.2006. În această perioadă, dobânda legală, ce poată fi considerată un indicator pentru stabilirea cuantumului uzual al prejudiciului cauzat de neexecutarea la termen a unei obligaţii băneşti, a fost de 8, 00% pe an (semestrul II 2005), 7, 5% pe an (primul semestru al anului 2006), potrivit circularelor publicate de Banca Naţională a României în prima zi lucrătoare a fiecărui semestru.

Astfel, se observă că penalitatea impusă se află într-o disproporţie vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanţei.
Această disproporţie creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului.

Cu toate că în condiţiile art. 56 C.com. contractul din care izvorăsc pretenţiile creditoarei este un act de comerţ unilateral, fiind supus în principiu legii comerciale, specificul raporturilor juridice dintre comercianţi sau liber profesionişti, pe de-o parte, şi consumatori, pe de altă parte, a determinat adoptarea unei legislaţii speciale, cu caracter imperativ, menită să protejeze interesele consumatorilor.

Nerespectarea dispoziţiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută parţială a clauzei penale abuzive, până la o limită ce poate fi apreciată ca rezonabilă în raport cu prejudiciul cauzat.
Sancţiunea nulităţii are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziţia legală, ca şi din raţiunea şi scopul acesteia.

Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare (art. 2 din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană), numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.

Nu s-ar putea aşadar susţine că numai pe calea procedurii reglementate de art. 8 şi urm. din Legea nr. 193/2000 se poate constata caracterul abuziv al unei clauze înscrise într-un contract comerciant – consumator. Procedura respectivă constituie un mijloc suplimentar, instituţionalizat, de protecţie, care prezintă avantajul că instanţa poate obliga comerciantul să modifice condiţiile sale generale de afaceri, cu repercusiuni asupra tuturor raporturilor juridice derulate de acesta. Ea nu înlătură însă sancţiunea civilă a nulităţii absolute – caracterul absolut decurgând din interesul de ordine publică ocrotit, respectiv protecţia consumatorilor – care poate fi invocată chiar din oficiu de instanţă în situaţia, mult mai frecventă, în care comerciantul formulează acţiuni în justiţie pentru executarea obligaţiilor decurgând din contractele cu consumatorii şi care cuprind clauze abuzive.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).
Curtea a statuat că „În ce priveşte problema dacă o instanţă învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora.

Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte faţă de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înşişi caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocaţiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abţină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înşişi în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neştiinţă, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecţie eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaşte posibilitatea instanţei naţionale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 şi 26).

În ce priveşte condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie mobilă nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care doreşte să beneficieze de servicii de telefonie pe o piaţă dominată de câţiva operatori ce practică în esenţă condiţii generale similare, trebuie să accepte în bloc condiţiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.

Afirmaţiile creditoarei potrivit căreia nu există monopol pe piaţă nu sunt de natură să înlăture caracterul abuziv al clauzei, întrucât art. 4 din Legea nr. 192/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare, nefiind aşadar necesar ca clauzele abuzive cuprinse într-un contract prestabilit (de adeziune) să fie întrebuinţate de un comerciant care deţine un monopol pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
Ceea ce sancţionează legea este că în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în bloc condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opţiune nu poate fi considerată mulţumitoare şi nici concordantă cu principiul libertăţii de voinţă a părţilor, întrucât legislaţia pentru protecţia consumatorului urmăreşte să-l pună pe consumator în situaţia de a beneficia fără restricţii de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piaţă, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul său şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

De aceea, declaraţia debitoarei DF în sensul că a luat la cunoştinţă de condiţiile generale ale prestatorului nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.

Instanţa apreciază că o clauză penală de 0,2% pe zi de întârziere apare ca suficientă în raport cu prejudiciul produs, dar şi cu ideea de sancţiune implicată în orice clauză penală, pentru descurajarea neexecutării obligaţiilor contractuale, având în vedere că şi în acest cuantum, penalitatea depăşeşte în mod apreciabil dobânda legală. În această măsură clauza penală urmează aşadar a fi considerată licită şi poate fi produce efecte (art. 978 C.civ.).
Aplicând sancţiunea nulităţii absolute parţiale, instanţa nu aduce atingere principiului libertăţii de voinţă a părţilor, aşa cum s-a susţinut, întrucât acest principiu îşi găseşte deplina sa aplicare în situaţia actelor civile şi actelor de comerţ bilaterale (încheiate între doi comercianţi), fiind fundamentat pe prezumţia de egalitate juridică şi economică a părţilor contractante.

Realitatea unei disproporţii vădite de forţă economică şi de cunoştinţe juridice între comercianţi, pe de-o parte, şi consumatori, pe de altă parte, ca şi întrebuinţarea frecventă de către cei dintâi a unor contracte cu clauze prestabilite (de adeziune) a determinat intervenţia legiuitorului pentru a preveni utilizarea abuzivă a acestor contracte, într-un sens care contravine noţiunilor de echitate şi de echilibru contractual, care stau la baza întregii legislaţii de drept privat. Nu se poate reproşa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori că aduce atingere principiului libertăţii de voinţă, întrucât această lege are ca scop tocmai combaterea abuzului de putere dominantă şi deci de voinţă al unei singure părţi.

De altfel, principiul libertăţii contractuale fiind unul legal, legiuitorul poate să deroge la acest principiu, pentru raţiuni temeinic justificate, prin prevederi legale speciale.

În consecinţă, debitoarea datorează penalităţi de 0,2 % pe zi de întârziere, de la data scadenţei facturilor emise în temeiul contractului şi până la 26.04.2006 inclusiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTÃRêTE:

Admite în parte cererea formulată de creditoarea SC Vodafone Romania SA, cu sediul în Bucureşti, Piaţa Charles de Gaulle nr. 15, sector 1, cu sediul ales la mandatar SC EOS KSI ROMANIA SRL, cu sediul în Bd. Dimitrie Pompei nr. 9-9A, sector 2, în contradictoriu cu debitoarea DF.
Somează debitoarea DF să plătească creditoarei SC Vodafone Romania SA ___ lei noi, reprezentând contravaloarea serviciilor de telefonie mobilă, şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi de întârziere, calculate din ziua următoare scadenţei facturilor neachitate şi până la 26.04.2006 inclusiv, în termen de 30 de zile de la comunicarea prezentei hotărâri.