Dreptul muncii -principii fundamentale

Principiile fundamentale ale dreptului muncii
Principiile specifice dreptului muncii sunt denumite de Codul muncii principii fundamentale33 şi sunt prevăzute la Capitolul II al Titlului I (art.3-9). Acestea sunt:
– neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii;
– egalitatea de tratament şi interzicerea discriminării;
– negocierea condiţiilor de muncă;
– protecţia salariaţilor;
– consensualitatea şi buna credinţă;
– asocierea liberă a salariaţilor, precum şi a angajatorilor;
– dreptul la grevă.
Neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii Art.41 alin.1 din legea fundamentală dispune: „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit.
Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă”. Art.3 şi art.4 din Codul muncii,dezvoltând dispoziţiile constituţionale şi conform normelor internaţionale, consacră principiul neîngrădirii dreptului la muncă şi libertatea muncii34.
Deşi, legislaţia actuală nu mai consacră direct dreptul la muncă, aşa cum s-a arătat în literatura juridică35, există temeiuri pertinente şi convingătoare pentru a denumi dreptul consacrat de art.38 din Constituţie dreptul la muncă .

Libertatea muncii, din punct de vedere juridic, presupune dreptul persoanei de a alege singură şi liberă profesia, dacă munceşte sau nu, unde, pentru cine şi în ce condiţii. Ea se manifestă prin caracterul convenţional al tuturor formelor raportului juridic de muncă. De asemenea, libertatea muncii este asigurată prin reglementarea încetării contractului de muncă din iniţiativa salariatului.
Dreptul la muncă, fiind, sub un anumit aspect, o expresie a libertăţii şi personalităţii umane, în complexitatea dimensiunilor sale juridice, este firesc ca o persoană să nu poată fi obligată să desfăşoare o muncă ori să muncească într-un anumit loc de muncă.
Drept consecinţă, libertatea muncii exclude munca forţată sau obligatorie.

Potrivit art.3 alin.4 din Codul muncii, orice contract de muncă încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor cu privire la libertatea muncii este nul de drept. Având în vedere că în dreptul nostru nu există nulitate de drept, textul consacră numai o nulitate absolută expresă, constatată ca atare de instanţa judecătorească competentă.

Egalitatea de tratament şi interzicerea discriminării

Acest principiu îşi are izvorul în art.16 alin.1 din Constituţie,potrivit căruia „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice,fără privilegii şi fără discriminări” şi în art. 41 alin. 4, conform căruia „La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii”.
Egalitatea de tratament funcţionează atât în ceea ce priveşte salariaţii, dar şi angajatorii. Fiecare angajator trebuie să nu îşi discrimineze proprii salariaţi pe nici un motiv, la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractului de muncă. Egalitatea de tratament presupune şi că organizaţiile salariaţilor (sindicatele) teritoriale, pe grupuri de unităţi, ramuri sau la nivel naţional trebuie să nu îi trateze diferit pe angajatori sau asociaţiile acestora. Acelaşi comportament se cere şi angajatorilor ori asociaţilor patronale faţă de organizaţiile sindicale.
La rândul lor, autorităţile publice (Agenţia pentru ocuparea forţei de muncă, Inspecţia muncii, ministerele etc.) trebuie să trateze de pe aceleaşi poziţii de egalitate – fără nici o discriminare, salariaţi şi angajatori,organizaţiile acestora, să nu-i avantajeze pe unii şi să-i discrimineze pe alţii.
Este interzisă orice discriminare directă sau indirectă faţă de un salariat bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, apartenenţă sau activitate sindicală.

Negocierea condiţiilor de muncă

Art.41 alin.5 din Constituţie garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă, drept reluat de art. 6 alin.2 şi de art. 39 alin.1 lit.k) din Codul muncii care prevede dreptul salariaţilor la negociere colectivă şi individuală.
Negocierea colectivă se concretizează în contractul colectiv de muncă, iar cea individuală în contractul individual de muncă. Dreptul muncii devine astfel un drept negociat, de origine convenţională, creat de cele două părţi – angajatori şi salariaţi – în funcţie de condiţiile economice şi sociale, precum şi de interesele lor.

Protecţia salariaţilor

Art.22 din Constituţie garantează dreptul la integritate fizică şi psihică al persoanei. Art. 41 alin.2 din Constituţie dispune: „Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială.

Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege”.

În acelaşi sens, art.6 alin.1 din Codul muncii statorniceşte: „Orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncă, precum şi de respectarea demnităţii şi a conştiinţei sale, fără nici o discriminare”.
Titlul V al Codului (art.171 -187) priveşte sănătatea şi securitatea în muncă. Potrivit art. 171 alin. 1 din Codul muncii angajatorul este obligat să ia toate măsurile necesare pentru protejarea vieţii şi sănătăţii salariaţilor.

Consensualitatea şi buna credinţă

Potrivit art. 8 alin.1 din Codul muncii, „relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei credinţe”.
Raporturile juridice de muncă, fie ele individuale sau colective, au caracter consensual (solo consensu), deoarece manifestarea de voinţă a părţilor este suficientă şi determinantă în naşterea acestor raporturi. Dar şi derularea acestor raporturi este guvernată de principiul consensualităţii, din moment ce – conform art.8 alin.2 din Codul muncii – participanţii la raporturile juridice de muncă se vor informa şi consulta reciproc, pe toată durata existenţei acestora.
Buna credinţă înseamnă, în esenţă, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor în consens cu valorile morale, respectiv cu loialitate, cu prudenţă, cu respectarea ordinii de drept, fără acţiuni intempestive, potrivnice caracterului temperat, raţional, al conduitei subiectelor de drept.

Opusul bunei-credinţe îl constituie reaua-credinţă. Acolo unde încetează buna-credinţă se pătrunde în zona relei-credinţe, adică, după caz, a abuzului de drept, a fraudei la lege sau a dolului ori violenţei.

Asocierea liberă a salariaţilor, precum şi a angajatorilor

Dreptul la libera asociere este consacrat de Legea fundamentală.
Astfel, art.40 alin.1 din Constituţie prevede: „Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere”.
Făcând aplicarea normei constituţionale, art.7 din Codul muncii dispune: „Salariaţii şi angajatorii se pot asocia liber pentru apărarea drepturilor şi promovarea intereselor lor profesionale, economice şi
sociale”.

Dreptul la grevă

Art.43 alin.1 din Legea fundamentală statorniceşte: „Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale”. Acest text este preluat de art.250 din Codul muncii.
Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă stabileşte condiţiile de declanşare, desfăşurare, suspendare şi încetare a grevei.


N.B.-Daca va fi modificat Codul muncii,aceste principii nu vor mai fi luate in considerare.
Opinia dv.,conteaza!