Am deschis acest topic din dorinta de a se posta aici poezii care v-au marcat in evolutia Dvs. ca personalitate. In spatele fiecarei poezii, poem, exista o muzicalitate.
Rudyard Kipling – Dacă
Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
ªi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
ªi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,
Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
ªi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,
Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel,
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
ªi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel,
Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită,
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
De poate iar s-o ‘nalţe unealta-ţi prea tocită,
Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa,
ªi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale
Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,
Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
Afară de voinţa ce le impune spor,
Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
ªi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,
Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şasezeci de clipe de veşnicii,
Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
ªi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!
După un anumit timp,
omul învaţă să perceapă diferenţa
subtilă între a susţine o mână
şi a înlănţui un suflet,
şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva
şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de
siguranţă,
şi aşa, omul începe să înveţe...
că săruturile nu sunt contracte
şi cadourile nu sunt promisiuni,
şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi
ochii larg
deschişi,
şi învaţă să-şi construiască toate drumurile
bazate în astăzi şi acum,
pentru că terenul lui mâine
este prea nesigur pentru a face planuri ...
şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se
opresc însă la
jumătatea drumului.
Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult,
până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi
calcinează.
Aşa că începe să-şi planteze propria grădină
şi-şi împodobeşte propriul suflet,
în loc să mai aştepte ca altcineva să-I aducă flori,
şi învaţă că într-adevăr poate suporta,
că într-adevăr are forţă,
că într-adevăr e valoros,
şi omul învaţă şi învaţă ...
şi cu fiecare zi învaţă.
Cu timpul înveţi că a sta alături de
cineva pentru că îţi oferă un viitor bun,
înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te
întorci la trecut.
Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil
să te iubească cu defectele
tale,
fără a pretinde să te schimbe,
îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti.
Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această
persoană doar pentru
a-ţi întovărăşi singurătatea,
în mod inexorabil
vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.
Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt
număraţi,
şi că cel care nu luptă pentru ei,
mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de
false prietenii.
Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie,
pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit.
Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine,
dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot
face.
Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten,
e foarte probabil că niciodată prietenia lui nu va mai fi
la aceeaşi
intensitate.
Cu timpul îţi dai seama că deşi
poţi fi fericit cu prietenii tăi,
într-o bună zi vei plânge
după cei pe care i-ai lăsat să plece.
Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită
alături de fiecare
fiinţă,
nu se va mai repeta niciodată.
Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau
dispreţuieşte o fiinţă
umană,
mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi
umilinţe şi dispreţ,
dar multiplicate,
ridicate la pătrat.
Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se
petreacă,
asta va determina că în final,
ele nu vor mai fi aşa cum sperai.
Cu timpul îţi dai seama că în realitate,
cel mai bun nu era viitorul,
ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.
Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi
sunt împrejur,
îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine
şi acum s-au dus şi nu mai sunt...
Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să
ceri iertare,
să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor,
să spui că ai nevoie,
să spui că vrei să fii prieten,
dinaintea unui mormânt,
nu mai are nici un sens.
Poezie de Mihail Eminescu, foarte puţin publicată fiindcă totdeauna este actuală, dar niciodată mai actuală ca acum.
CIOCLII APOCALIPSEI
de Mihail Eminescu
Voi ce stați pe la tribune și în jilțul guvernării,
Voi ce vă hrăniți orgolii doar din lacrimile Țării,
Slugi vândute altor neamuri, cioclii veacului ce moare,
Zornăiți în pungi arginții, îmbuibați pe-a noastră jale.
Răsfoind prin cartea lumii, citesc pagini de milenii
Strâng în tolbă adevăruri de prin cronicile vremii,
Văd tirani ce varsă sânge, voievozi ce-adus-au pace,
Dar prin voi, ca niciodată, răul firele își toarce.
Ne-ați vândut pământ și codrii, toată zestrea milenară,
Ne-ați ucis și bucuria, ați pus doliu peste Țară.
Pleacă fiarele din codru, de durere toate gem,
Și asupra voastră cade al străbunilor blestem.
Căci în cugetele voastre nu mai e nimica sfânt,
Pervertire și minciună și în fapte și-n cuvânt.
Nu sunteți decât paiațe, pe sub hainele cu ștaif,
Ochii voștri n-au lumină, sufletul vă e bolnav.
Iar din sufletele pure, astăzi vreți să smulgeți crinii,
Și în templul curăției, să-nflorească mărăcinii.
Să pătați tot ce-i candoare, toate florile de Har
Însă nu puteți Luminii, voi să puneți stăvilar!
Cioclilor apocaliptici, plini de-a iadului duhoare,
Ne batjocoriți CREDINȚA și CHIVOTUL din ALTARE!
Ne-ați ucis cu nepăsare și bunicii și părinții,
Ne-ați îngenuncheat sub biruri și ne-ați pus sub pază sfinții.
Trădători de Neam și Țară, ca păduchii stând în frunte,
N-auziți pe Mihai-Vodă, greaua-și bardă cum ascute?
Ascultați cum cântă lemnul! Vlad Drăculea vine-acușa,
Nu simțiți pe sub izmene, cum vă gâdilă țepușa?
Bravi cârmaci aveam pe vremuri, însă azi domnesc mișeii,
Rup bucăți din trupul Țării, precum hienele și leii,
Însă va-nvia dreptatea, Neamu-acesta s-o trezi
Și în groapa ce ne-o sapă, oasele le-or putrezi!
Vreau ca pana mea săracă, cântul lui Tirteu să fie,
Sufletul acestei Nații să-l ridice, să-l învie,
Și de-o fi să mă doboare, brațul fiarei de ATEU,
Iau cu mine plânsul țării și îl duc lui DUMNEZEU.
avocatnet.ro explicăm legislația
justitiarul3 
pirvucristian 
ContSters74561